„Vedere spre Paradis”, Ingvar Ambjørnsen

poză(3)Parcă nu-mi vine să cred că Ingvar Ambjørnsen are 58 de ani. Am ajuns, poate nedrept, să-l asociez cu Elling, tânărul asocial din „Fraţi de cruce”, roman care mi-a plăcut atât de mult încât am văzut şi filmul (nominalizat la Oscar), şi piesa de teatru bazată pe viaţa lui Elling. Iar acest Elling are numai 32 de ani. Şi dacă-n romanul amintit (al treilea dintr-o serie de patru), el are primele încercări de ieşire în lume, primele experienţe adaptative la o viaţă normală, aici, în „Vedere spre Paradis”, primul din tetralogia care-i este dedicată, Elling deschide ochii către lume.

Începe abrupt: „Mama a murit” (asta, că tot am avut recent concursul cu începutul de proză). Cam aşa. Mama lui Elling moare şi e ca şi cum, brusc, păpuşarul dispare, iar păpuşa nu mai simte nicio sfoară trăgând de membrele sale. Elling trebuie să înveţe să se descurce. Cumva, reuşeşte s-o ducă la capăt, mai ales că ajunge la un moment dat să şi povestească despre viaţa sa în singurătate, romanul fiind scris la persoana întâi. O face credibil, motiv pentru care tinzi să crezi că Elling are ceva din Ingvar Ambjørnsen, de unde şi surpriza că Ingvar are 58 de ani, iar Elling doar 32. Desigur, romanul a fost publicat în Norvegia, în 1993, când scriitorul avea vreo 37 de ani, deci poate, poate, măcar parţial, cei doi se identifică până la un punct. Oricum, creaţia este extraordinară. Elling nu este doar un bolnav psihic, un tip care se teme de societate şi nu ştie de unde să o prindă, ci are şi un soi de ochi ironic, cu care priveşte lumea şi o adaptează nevoilor imaginaţiei sale.

V-am arătat deja ce credea Elling, în copilărie, despre locuitorii din Drammen, pe care, din povestirile mamei, îi vedea drept extratereştri cu faţă umană. Felul acesta de a privi lucrurile se extinde şi la aşa-zisa maturitate, în care Elling nu doar că face colecţie cu toate apariţiile în presă ale unui prim-ministru femeie, ci îşi construieşte şi un soi de atelier, în care montează un telescop şi priveşte către apartamentele din cartier. Este încercarea lui de a trăi mai multe vieţi şi de a vedea lumea dincolo de aparenţe. Constatările lui sunt suprinzătoare (bătăi în cuplu, relaţii lesbiene, furturi din magazin), iar acolo unde nimic nu pare deosebit, are el grijă să inventeze situaţii plecând de la istoria familiei sale (când un cuplu nu apare în locuinţă câteva zile la rând, se gândeşte că a plecat în Spania, asemenea bunicilor săi).

Foarte mult mi-a plăcut că Elling se face simpatic. E bolnav, asta e clar, numai că problemele lui psihice nu te ţin la distanţă, ci te conving să-ţi pasă. Parcă vrei să-i fie bine, să iasă din stilul de viaţă în care se închide după moartea mamei şi să trăiască normal. Să nu-şi mai sune vecinii doar pentru a le asculta vocile şi a închide imediat. Să nu mai fie speriat de asistentul social. În definitiv, Elling e un tip de treabă, care parcă nu s-a născut cu adevărat, pentru că mama l-a ţinut în chingi. Romanul acesta îl arată deschizând ochii. Şi e chiar simpatic atunci când trece de la persoana întâi la a treia, discutând cu sine însuşi, aşa cum mulţi dintre cei „sănătoşi” o fac.

„S-a întâmplat ceva, Elling? Ai vreo problemă? Nu. Ei bine, dacă ai totuşi vreo problemă, ştii unde să-l găseşti. Pe preot. De fapt, nu ştii, dar oricum nu are nicio importanţă, pentru că nu s-a întâmplat nimic. Dacă, în schimb, se va întâmpla ceva, atunci eşti destul de bărbat ca să-i dai de urmă.”

Vreau traduse şi celelalte două romane din tetralogia cu Elling. Şi vi-l recomand pe Ingvar Ambjørnsen, un norvegian pentru care poveştile, cel puţin în acest ciclu, nu sunt în afară, ci în interior. O introspecţie amară, dar şi amuzantă.

„Vedere spre Paradis”, Ingvar Ambjørnsen, Editura ALLFA, Colecția Strada Ficțiunii, 2014 (traducere: Ivona Berceanu)

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *