„Să locuieşti într-un lătrat de câine”, Ştefan Mitroi

  •  
  •  
  •  
  •  

„Mie îmi plăcea pe pământ. În timpul zilei vreau să spun, fiindcă noaptea… Şi-mi plăcea să-mi fie foame. Şi să-mi treacă durerea singură atunci când mă durea ceva. Aşa cum m-a durut câteva zile spinarea după loviturile de pulan primite de la plutonierul Grămadă în secţia de poliţie a gării când n-am vrut să-i arăt unde am pitit portofelul. Îl pitise altcineva, unul Piticu, din canalul în care era şef Usturoi. El îl şi şterpelise, dar cucoana care rămăsese fără portofel ţipase arătând spre mine. Puteam să-l spun pe Piticu, dar nu l-am spus.”

Asta este lumea din cel mai recent roman al lui Ştefan Mitroi. Povestitorul, un băiat homeless de 11 ani căruia i se zice „mucea”, trece prin orice experienţă imaginabilă legată de traiul fără casă: prietenia cu un câine, foamea, frica, visarea şi lupta. Adăpostul este canalul sau vagonul de tren, iar viaţa, dură, plină de temeri, dar şi de un soi de dulceaţă a traiului sărac, care arată că există dragoste în orice cotlon.

M-a surprins foarte plăcut Ştefan Mitroi, din care nu mai citisem decât fragmente rupte din diverse cărţi prin librării, fragmente care-mi demonstraseră că este un scriitor ce merită atenţie. „Să locuieşti într-un lătrat de câine”, un roman-poem scurtuţ, e ca un album select de fotografii, menit să prezinte o lume de care ne ascundem. O lume brutală, directă, în care viaţa se trăieşte ca într-un abator: fără speranţă, cu foamea-n gât şi cu primejdia la tot pasul.

„Pot zice că-mi este atât de foame încât doar gândul că nu o să pot face rost de mâncare în curând e singurul lucru din lume care mă sperie. În rest, nu îmi este frică de nimic.”

Puştiul-povestitor e fabulos. Dotat cu o înţelepciune peste cea a vârstei, el obişnuieşte să se raporteze la diverse noţiuni definindu-le: „Casa de copii e atunci când te naşti fără părinţi” sau „Copil e atunci când îţi lipsesc aproape toţi anii din viaţă”. Sau aşa:

„A rămâne borţoasă înseamnă să fii fată şi să vezi cum începe să-ţi crească burta. Ţi se umfă întruna, până ce ajunge mare ca o tobă. Problema nu e faptul că se umflă, ci că se aude un bubuit dinăuntru. În urechile celei care umbă cu toba de gât, vreau să spun.”

Se cam întâmplă de toate în acest roman-poem: se iubeşte şi se omoară, se dă foc (la canale) şi se fuge, dar parcă mai mult şi mai mult se filosofează. După o carte ca asta, te uiţi la un capac de canal şi te gândeşti că, dincolo de el, e un copil care se uită-n sus în timp ce trage dintr-o pungă.

Ştefan Mitroi, „Să locuieşti într-un lătrat de câine”, Editura Tracus Arte, 2014

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *