„America de peste pogrom” de Cătălin Mihuleac

Mi-a plăcut romanul, aş nota simplu şi subiectiv. 🙂 Ce anume? Poate faptul că este construit pe două planuri: unul acordat unei familii de evrei (Oxenberg) din interbelic şi Primul Război Mondial, celălalt unei anume Suzy Bernstein, din prezentul-recent, originară din Oneşti. Aparent, nicio legătură între planuri, mai ales că unul, cel al familiei, trece de la duioşenii la tragisme, iar celălalt, al lui Suzy, o femeie care ajunge după 30 de ani în State, se mărită şi intră într-o afacere foarte profitabilă cu haine second-hand, pare ceva mai amuzant şi critic la adresa realităţii în care totul se vinde cât timp este însoţit de un story.

Povestea familiei Oxenberg, în care soţul, Jacques, este un ginecolog foarte cunoscut din Iaşi, apreciat datorită operaţiei de cezariană pe care o practică inclusiv pe creştine, este şocantă şi reprezintă, probabil, nucleul de la care a pornit Cătălin Mihuleac. În fapt, totul duce către data de 29 iunie 1941, când escaladează acel pogrom despre care ştim prea puţin şi auzim prea rar. Este ziua în care mulţi dintre evreii din Iaşi sunt urcaţi în trenuri şi, dacă nu mor din cauza mizeriei sau a înghesuielii, o fac lent, în timp, după un plan cinic.

Foarte frumoasă expresia aceasta: „Jacques Oxenberg a privit mereu antisemitismul ca pe un malagambism trecător”. Părea că atitudinea ostilă la adresa evreilor era un fel de joacă, un soi de moft temporar, iar şocul se produce atunci când ura intră în familie, când mama este violată şi de ofiţerul neamţ, şi de servitorul moldovean, când fiica vede toate astea, când bunica moare de inimă şi bărbaţii sunt chinuiţi şi încinşi ca vitele într-un tren uns cu balegă. N-aş vrea ca prezentarea mea să devină spoiler, drept pentru care aleg să nu divulg mai multe. Dar cum ar fi bine ca acest roman să fie citit de cât mai mulţi, adaug faptul că tot ce se petrece cu familia Oxenberg este extraordinar, emoţionant, şocant. Sunt acolo foarte multe detalii istorice, chiar prea multe, poate, în mijlocul cărora oamenii par doar nişte instrumente, iar una dintre concluzii poate fi convingerea fetiţei, Golda, cum că „nu există bombă bună la suflet, pentru că nu există om bun la suflet”.

Ca să-mi înţelegeţi entuziasmul vizavi de scriitura lui Cătălin Mihuleac, am extras un fragment cu atmosfera dintr-un tren cu evrei:

„Movila umană se desface şi se răsfiră anevoie, ca şi când ar regreta că strică frumuseţea compoziţiei. Transpiraţiile se dezlipesc una de alta, după ce au schimbat între ele reţete despre chimismul spaimei. Unei fete, sângele menstrual i se scurge pe picioare; e îngrozită, cum să-l stopeze? Îşi rupe o fâşie de cămaşă şi o îndeasă între picioare. Ah, de n-ar fi atâţia bărbaţi…

 

Câţiva micuţi dau cu inconştienţă tonul la căcuţă. Animaţi de telefonul fără fir al micilor tuburi şi vezici, toţi mucoşii se deşartă. Feţişoarele se încruntă, apoi se netezesc la loc; dar numai pentru câteva clipe, căci plânsetele revin pe-un ton mai imperativ. Acuma vor spălaţi, vor scutece curate, vor chiloţei verzui cu iepuraşi mov şi elefănţei roz.”

Pe celălalt plan, Suzy devine responsabila cu filiala de haine second pentru România. Călătoreşte mult, dar nu mai mult ca Ben, soţul ei infidel, sau ca socrii ei, Dora, soacra, fiind caracterizată drept „madam Hitler înmulţit cu Stalin, totul la puterea Mao Tze Dun!”. 🙂 Dora şi Suzy sunt ca polii unui magnet, în timp ce Joe, socrul, e tipul înţelept, cu care nora se înţelege surprinzător de bine. Afacerea merge bine, mai bine pe criză, desigur, pentru că oamenii vor să arate că se îmbracă de firmă chiar şi când nu prea mai au bani, drept pentru care aleg second-ul.

Capitolele cu cele două planuri alternează, iar dramatismul unuia este niţel echilibrat de tonul lejer şi glumeţ din cel de-al doilea, în care naratorul este Suzy. Treptat, vezi cum există un fir comun şi te prinzi că firul acela e ca un pârâiaş care se va lărgi pe măsură ce vei înainta în roman. Finalul e bun, chiar dacă previzibil (motiv pentru care am zis „doar” foarte, foarte bun şi nu extraordinar). Am intuit ce se va petrece în ultimele 30-40 de pagini, dar le-am citit cu aceeaşi plăcere, pentru că m-a interesat să văd cum Cătălin Mihuleac ia piciorul de pe acceleraţie şi frânează după un drum incredibil de intens.

Altfel, ca lucruri imperfecte, aş menţiona alternanţa parcă prea rigidă a capitolelor: o dată Oxenberg, o dată Suzy şi tot aşa, până la final, ca şi cum scriitorul ar fi ţinut degetul pe un întrerupător; titlul, „America de peste pogrom”, îmi pare cam rece şi cam căutat (parcă e forţat să pună în prim-plan America şi pogrom); i-aş fi zis „Anticamera” (legat de numele unei expoziţii de la Viena, la care merg Dora şi Suzy, „The Waiting Room of Hope”, dar şi de ideea de speranţă). În plus, aş zice că pentru un roman sunt, pe alocuri, cam multe referinţe istorice (deşi foarte interesante). Există, rar, ce-i drept, un aspect de documentar de revistă, gen „Historia”. Dar astea sunt doar găselniţe, ca să nu pară că laud în exces cartea. 🙂

După „Aventurile unui gentleman bolşevic”, care mi l-a adus în atenţie pe Cătălin Mihuleac, romanul acesta confirmă un nou scriitor foarte bun din Iaşi, alături de Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu sau Florin Lăzărescu.

Editura: Cartea Românească; anul apariţiei: 2014; pagini: 248

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, libris.ro și pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

3 comentarii la „„America de peste pogrom” de Cătălin Mihuleac”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *