Un scoțian la București

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

226730-andrew-nicollAndrew Nicoll, un scoțian de vreo 52 de ani, vine la București cu ocazia târgului de carte Gaudeamus. Sâmbătă, 22 noiembrie, pe la ora 13.00, va fi întâlnirea cu Nicoll, care abia așteaptă să dea autografe pe cele două cărți publicate la Editura ALLFA, în colecția Strada Ficțiunii („Dacă citeşti asta înseamnă că am murit” şi „A fost odată ca niciodată”). Sigur, înainte de asta, joi, adică pe 20 noiembrie, la 18.30, Nicoll va fi în faţa bloggerilor, în cafeneaua Cărtureşti Verona. Un test interesant, de aplicat şi cu scriitorii noştri, prea puţin expuşi în astfel de întâlniri cu bloggerii, literari sau „comerciali”. Amintesc şi de ai noştri pentru că, vrei, nu vrei, dacă-i citeşti cărţile lui Nicoll şi ai habar despre cum scriu ai noştri, compari stilul şi, dacă-ţi dă voie priceperea, valoarea.

Am citit ambele romane de Nicoll. Nu sunt extraordinare, în sensul că nu văd în el un aspirant la Nobel. Însă. Există un însă fundamental aici: Nicoll scrie pentru masa de cititori neglijată în România. La noi, fie scrii profund/sofisticat, fie te vinzi cu ziarul într-un soi de soap opera pe hârtie igienică. Fie hard, cu “filosofisme” care te-ndeamnă să te-ntrebi „ce a vrut să spună scriitorul”, fie soft, cu fluturi şi vampiri sexuali. Între astea două planuri îl văd eu pe Nicoll, căruia mă chinui să-i găsesc un corespondent român. Să mi se ia dreptul la vot dacă greşesc, dar îmi pare că la noi nu există prea mulţi care să mizeze exclusiv pe poveste, aşa cum o face scoţianul.

COPERTA Nicoll - Daca citesti astaFoarte vizibil acest accent în „Dacă citeşti asta înseamnă că am murit”, cel mai recent roman publicat de el, apărut primul la noi. Bazat pe un fapt real – existenţa unui circar, Otto Witte, care ar fi fost uns rege al Albaniei pentru foarte scurt timp înaintea Primului Război Mondial –, acest roman îmbină frumos realitatea şi ficţiunea. Nicoll l-a amplasat pe Witte, acum în vârstă de 73 de ani, într-o rulotă, în Budapesta sfârșitului celui de-Al Doilea Război Mondial. Sub bombardament, Witte povestește aventura vieţii sale, în speranţa că, şi dacă va muri, notiţele sale vor fi găsite de cineva. Astfel, îşi aminteşte de înghiţitorul de săbii Max Schlepsig, de profesorul Alberto von Mesmer şi de fiica acestuia, Sarah, precum şi de contesa maghiară Tifty Gourdas.

Faptul real rămâne fapt real, iar un Otto Witte tot i-a păcălit pe albanezi. De aici, baza solidă a construcţiei, pe care este brodată ficţiunea lui Nicoll. Se simt concesiile ficţionale, se întrevede joaca, pe care poţi să o accepţi sau nu în funcţie de nivelul literar cu care eşti învăţat, însă dacă judeci cartea ca produs, când ajungi la capăt, îţi dai seama că ai citit ceva onorabil, iar povestea a fost suficient de bine închegată pentru a te ţine atent. De altfel, un rol important în scriitura lui Nicoll îl au umorul şi ironia, care întreţin „focul”.

„M-am mai dus o dată să fac pipi. Nu-mi place să fac pipi în timpul unui raid aerian. Dacă mi-ar ateriza o bombă în cap chiar în timp ce fac pipi? Imaginează-ţi cum ar fi dacă m-ai găsi aşa. Nu e o moarte prea demnă de un rege. Ce griji stupide!”

Aici, jocul este baza şi înţelegi că nu e cazul să cauţi “arabescuri”. De asta, treci peste modul în care Nicoll nu pune accent pe caracterizări (când vrea să redea frumuseţea unei femei, se bazează pe lipsa de specializare literară a povestitorului, Otto Witte, şi punctează ceva de genul „era atât de frumoasă încât nu se poate spune în cuvinte”) şi nu cadrează vârsta naratorului cu stilul scriiturii sale, pentru că Witte, la 73 de ani, scrie jovial, jucăuş, tinereşte. Cred că Nicoll le-a lăsat aşa cu bună ştiinţă, mizând pe poveste şi pe cititorul nesofisticat, care nu face analiza textului şi caută doar bucuria accesului într-un spaţiu nou.

a-fost-o-data-ca-niciodata_1_fullsizeMai aşezat şi mai pentru cei care caută şi dincolo de poveste mi s-a părut celălalt roman, „A fost odată ca niciodată” („The Good Mayor”, în original), în fapt primul roman al lui Nicoll, apărut la Editura ALLFA în acest an. Aici, punctul de plecare nu mai este la fel de inedit, pentru că vorbim despre o poveste de dragoste dintre un primar şi secretara lui (deşi e cu totul altă situaţie, gândul m-a dus la „Orbirea” lui Canetti). Ceva clasic, perfect logic, mai ales că primarul este singur şi e aşa un om de treabă încât oraşul lui, Punct, e foarte bine organizat şi inspiră armonie, fericire, dar şi o izolare în neutralitate. Punctul pare o felie de pământ ideală, deşi primarul, bun, corect şi echilibrat, prea le ştie pe toate şi joacă roluri multiple, inclusiv în justiţie. Aşadar, el, singur şi puternic, ea, din nefericire, căsătorită şi neîmplinită.

Secretara, doamna Agathe Stopak, şi bunul primar Tibo Krovic iau masa împreună şi visează la coasta Dalmaţiei, pentru că, din câte văd ei, doar departe de Punct ar putea să trăiască „fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Au şi ei parte de dansul plin de ezitare şi speranţă al oricărei relaţii, dar nu se feresc. Poate şi pentru că acest primar supercorect trage sforile inclusiv în presa locală, iar opoziţie nu prea există, drept pentru care nimic compromiţător nu poate transpira către opinia publică aneantizată din oraşul Punct. În acest comunism bucolic pe care-l conduce bunul primar Krovic, dragostea este scânteia care va schimba destinele.

Romanul acesta are mult mai puţine burţi, iar Nicoll este atent la caracterizări, chiar delicios, în unele situaţii. Atât Agathe şi Tibo Krovic, cât şi alte personaje secundare sunt atent disecate, iar finalul, ei bine, finalul, este surprinzător, mai ales că virează către fantastic. Un exerciţiu care i-a ieşit foarte bine lui Nicoll, capabil, foarte capabil, să scrie şi pentru cititorul atent la detalii, la structură şi la armonia părţilor.

Dacă ar fi să recomand cărţile lui Nicoll unui prieten, i-aş spune să înceapă cu romanul său de debut, „A fost odată ca niciodată”. Mai bine scris, cu o poveste dincolo de poveste, pentru că oraşul Punct este un simbol, o utopie, şi cu personaje mai atent conturate. „Dacă citeşti asta înseamnă că am murit” e o joacă de citit în tren, un text cursiv, amuzant, însă fără solicitări metatextuale. Interesant ar fi de văzut romanul de mijloc al lui Nicoll, „The Love and Death of Caterina” (2011), pe care sigur ALLFA ni-l va aduce, tot în traducerea foarte bună a Ioanei Văcărescu.

Până atunci, nu uitaţi: sâmbătă, 22 noiembrie, la 13 trecute fix, Andrew Nicoll vă aşteaptă la Gaudeamus. Pentru autografe şi pentru a vedea cum arată un scoţian care scrie de dragul poveştii:

„Deplâng moartea poveştii. M-am săturat de cărţi în care personajele stau şi se uită pe pereţi, torturate de lipsa de sens a vieţii”.

P.S.: Programul lui Andrew Nicoll în România mai include două evenimente: joi, 20 noiembrie, ora 16, întâlnire cu studenţii Facultăţii de Litere din Bucureşti; vineri, 21 noiembrie, ora 14, lansare şi sesiune de autografe la Librăria Şt.O.Iosif din Braşov.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *