Un ceas alături de anticar

Pare rupt din basme. Ochi calzi, voce domoală şi un păr alb, strălucitor, care se prelungeşte într-o barbă de Hemingway, colorată uşor spre maroniu deasupra buzelor. Fumează des şi priveşte cu îngăduinţă către cei care trec grăbiţi prin faţa chioşcului. Cărţile sale sunt acolo, pe tarabă, în faţă, la 2, 3 şi 5 lei, dar şi în chioşc, cele mai bune, zemoasele, coaptele, savuroasele. Le bârfim în mijlocul lor, iar asta nu mai e chiar bârfă, nu? Că doar ne aud. Pe el, Valentin Rusu, cărţile îl cunosc. Pe mine, mă păsuiesc, mă îndură, ca şi cum mi-ar spune: „hai şi tu în basm!”. Şi intru, şi se pierd departe vocile precupeţelor din Piaţa Moghioroş şi claxoanele autobuzelor cu 68 în coadă. Suntem într-o cutie doldora de poveşti. Un ceas.

???????????????????????????????De cât timp vindeți cărți?

În mod organizat, să zicem, din ’90. Ocazional, de mai multă vreme.

Ce-aţi făcut înainte de ’90? Ce aveţi la bază?

Mai multe…

M-am gândit că poate aţi fost profesor de literatură.

Nu, nu. Am absolvit medicina. De exemplu. Şi altele. Am profesat şi încă profesez medicina.

Să nu credeţi că sunt de la securitate. Aşa sunt eu mai curios.

Puteţi să fiţi, nicio problemă.

Deci mai profesaţi şi acum în medicină? Unde?

În cadrul Ministerului Sănătăţii.

Şi atunci, cartea e un fel de pasiune de care nu puteţi scăpa?

Nu e nici că vreau, nici că nu pot. E pur şi simplu.

Mecanismul e simplu: într-o primă întâlnire, ca să zic aşa, cunoşti omul, preferinţele lui. Automat, după aceea, în pasul doi, nu trebuie să tragi ţeapă. Să nu i-o dai pe cea mai scumpă, ci să alegi exact ce crezi că-i place omului, fără să te uiţi la preţ. Când încerci să intri în sufletul omului, el va reveni şi-ţi va spune: „Dar de unde aţi ştiut? Tot ce mi-aţi dat mi-a plăcut!” Pasul trei e cel în care te întreabă: „Astăzi ce îmi mai daţi?”

Dar cum v-a prins microbul ăsta?

Nu ştiu dacă se poate numi microb. Citesc de foarte multă vreme, mai concret de la vreo şase ani… Automat, ca şi acum, cei care citesc, majoritatea, nu au bani, şi bineînţeles că am descoperit anticariate, bătrâni de la care mai puteam să cumpăr, astfel că s-a născut şi ideea asta de a da.

poză 3Am înţeles că aţi avut chioşc şi la Universitate, înainte de a fi desfiinţat, împreună cu celelalte de acolo. Ce s-a întâmplat cu ele, de ce au dispărut?

Ei, ele au dispărut de vreo şase ori, din diverse motive: de la nepăsare, reavoinţă, tot felul de presiuni din partea vreunei edituri cum că am face concurenţă, tot felul de chestii… Luaţi de val, de aşa-numita chioşcariadă a domnului Băsescu, toate chioşcurile au dispărut. Am intrat la grămadă din diverse motive. Deşi astfel de zone sunt peste tot în Europa.

Unii vin cu cărţile în saci. Deja e un punct negativ. În saci, cărţile se îndoaie, se strică.

Cum faceţi rost de cărţi?

De la vine omul cu 3-5 cărţi în sacoşă până la am o bibliotecă de vânzare… Mă duc, văd şi aleg. Au mai fost perioade cu dezafectări de biblioteci, dar în general am evitat aşa ceva, pentru că toate sunt cu ştampilă acolo, cu tot felul de chestii. În general, cumpăr de la persoane particulare.

În copilărie, m-am şi jucat, dar şi citeam enorm. Habar n-am cum de am făcut asta. Personal, n-am avut nevoia să fiu îndrumat. A fost o pură întâmplare. Îmi amintesc „Traista cu poveşti”, prima carte, pe care, la şase ani, mi-am cumpărat-o singur, din proprie iniţiativă. Ulterior, m-a înscris tata, „cu derogare”, la bibliotecă, la 7 ani, deja legea era făcută să ai voie doar de la 8 ani. Se întâmpla la Buzău, iar pe la 8 ani şi ceva, îmi amintesc cum bibliotecara mă lăsa pe mine să-mi aleg orice.

Ştiţi că am vrut să vă dau un Updike, iar dumneavoastră mi-aţi spus că nu s-ar vinde. Cum ştiţi astfel de lucruri?

Este imposibil să nu ştiu. Din cei care vând cărţi în România, sunt peste 98 la sută vânzători de carte şi abia 1,2 la sută sunt anticari. Răspunsul meu e simplu: ştiu din experienţă. Din când în când, se mai întreabă de „Centaurul” lui Updike, în rest, nimic.

Ce se caută mai des?

La Universitate, rulajul era mai mare şi puteai să faci o analiză mai bună. Aici, e mai greu, dar în general se caută partea de literatură. Tot Dostoievski, Thomas Mann, tot Steinbeck, tot Kafka, în general. Se caută mai bine filozofie, ca domeniu.

Ce carte s-a dat cel mai bine ca preţ?

Au mai murit din ei, dintre colecţionarii de autografe, dar mai sunt… Ei cumpără la preţuri mari. Nu-i interesează atât cartea cât semnătura. Personal, nu am o stimă deosebită pentru tipul ăsta de om 🙂 Bineînţeles că dacă apare un autograf Mircea Eliade sare preţul. Contează şi cine, şi cui i-a dat autograf. Dacă e tot către o personalitate, e una. Dacă e genul de autograf la o lansare, către un cititor, preţul scade. Odată, un literat, la vreo 70 şi, care a venit la mine acasă, în boxa de la bloc, unde ţineam cărţile pe atunci, aşezate pe raft, frumos, şi îmi spunea de la distanţă anii de apariţie, chiar dacă erau cărţi foarte vechi. Mi-a luat un Xenopol, Istoria românilor, şi aceea ar fi cea mai de soi… Bine, ne-am tocmit cred că vreo două luni. O sumă destul de mare. A fost singura dată când mi-am permis să închid toneta înainte de sfârşitul programului. Dar era o lucrare deosebită, legată în piele, o ediţie specială, foarte frumoasă.

poză 1Mai aveţi timp să citiţi?

Am o vorbă, care nu e născută acuma: citiţi pentru educaţia copiilor! Nu se poate să nu ai timp. Citesc zilnic, mai mult, mai puţin, în funcţie de timp, dar zilnic. Timp ar fi şi aici, la chioşc, dar mi-e greu pentru că nu pot să accept un fond sonor, nici muzică nu pot să am pe fundal în timp ce citesc.

Unul din motivele pentru care am demarat afacerea asta a fost că nu mă ţinea punga să-mi cumpăr tot ce voiam.

Care sunt scriitorii dvs. preferaţi?

Sunt mulţi. De la noi, cum zic eu, cei „neiubiţi” – Panait Istrati. După părerea mea, el e cel mai mare povestitor român, nicidecum Ion Creangă, care a scris şi foarte puţin, dar l-au băgat unii acolo. Panait Istrati, aşadar, apoi Cezar Petrescu, care, pe lângă faptul că se dorea un Balzac, a realizat enorm. Habar n-avem de proza lui fantastică.

Din cei de azi citiţi?

Da, din curiozitate. A, mi-am amintit de Vasile Voiculescu, apropo… Ca anectodă, când am citit „Ferma animalelor”, de Orwell, am zis „Hopa, l-a copiat pe Voiculescu!”. E tot o revoltă a dobitoacelor, numai că la noi a fost ceva mioritic, nu schimbă şi guvernul. S-au oprit că s-au speriat.

De ce credeţi că aceşti mari scriitori români nu sunt mai bine promovaţi astăzi?

Probabil din inerţie. N-au fost promovaţi atunci, fiindcă n-au fost iubiţi de tovarăşi. De asta le spun „grupul celor neiubiţi”. La noi a fost promovat Ştefan Gheorghiu, „bivolul în cizme”, care căra mese şi scaune la întruniri. Când spui ce gândeşti, automat atingi pe cineva.

Am criteriile mele, iar proprietarul pe ale lui. Eu mă gândesc de câte ori mai am această carte în depozit, dar şi cât de căutat este titlul respectiv. Dacă eşti raţional şi practici preţuri raţionale, câştigul este pe la 20 la sută din preţul respectiv. Că se scad transport, chirii, lumină, impozit etc.

Ce se cere aici? Cărţi uşurele?

Eu am o metodă şi aici. Cumva inversă. Mulţi mă întreabă de ce nu pun cărţile bune în faţă. Aşa! 🙂 Alţii mă întreabă: „Aveţi din întâmplare…?” Eu n-am nimic din întâmplare, le spun, iar unii se supără. Realmente, nu pun nimic la 2 lei că am greşit. Pun gândit, după anumite criterii. Din greşeală, nu. Carte de vacanţă, de relaxare, în faţă. Nu aş vrea să-l răsfoiască toţi pe Dostoievski, pentru că se uzează, doar de dragul de a răsfoi. Le mai spun unora că nu are poze 🙂

Uitându-vă la oameni vă daţi seama că sunt cititori? Alex. Ştefănescu procedează în felul acesta.

În general, da. Din păcate, privirea aia opacă e din ce în ce mai des pe stradă. Când cineva se uită la prima carte din rând, nu este un cititor. Clar. Mai departe îi e mai greu. Când apare unul de-ăsta, nici nu mă deranjez să-l întreb ceva. Totuşi, m-am învăţat să fiu mai reţinut pentru că sunt şi excepţii. Odată, mi-a cumpărat un domn pe care puteai să-l aşezi printre boschetari după ţinută. După care am descoperit că avea chiar şi valet după el, unul care-i căra geanta. Nu se exterioriza, nu vindea nimic, ca să zic aşa, dar a cumpărat de mai multe ori de la mine, deşi la prima vedere ai fi spus că nu e cumpărător.

Merită afacerea? Ies banii?

Uite, acum lucrez într-o asociaţie non-profit, Asociaţia anticarilor de la Universitate, unde suntem puţini din cei care stăteam acolo. Lucrăm pe ideea de a promova artişti, scriitori tineri, mergem pe partea de donaţii, sponsorizări etc. iar pe partea de non-profit se scad anumite cheltuieli. Normal că trebuie să te gândeşti şi să câştigi ceva. Dar să nu pui asta pe primul plan. Îmi place când mai vine câte o domnişoară cu care mă cam cert la început, iar ea rezistă şi începe să spună una, alta… Şi ai cu cine să stai de vorbă. Iar asta este una dintre părţile frumoase ale „meseriei”.

poză 2

Citeşte şi:

0 thoughts on “Un ceas alături de anticar”

  • Mă bucur enorm că am avut şansa să citesc acest interviu! Dintotdeauna m-au fascinat anticarii şi pasiunea lor enormă pentru cărţi, indiferent de copertă, de ediţie, de condiţia în care se află. Sunt nişte oameni deosebiţi. Când eram mică, chiar visam să fi putut avea un bunic precum domnul din imagine… Poate de aceea am şi citit interviul cu mare emoţie. Multe felicitări pentru iniţiativă!

  • Unde il gasesc pe domnul cu chioscul?
    Locatia exacta, ca in articol scrie doar de Piata Moghioros.
    Acum ca au disparut de la Universitate nu prea stiu pe unde sa mai caut carti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *