Andrew Nicoll: “Scoţienii sunt avizi de lectură. Doar că nu mă citesc pe mine.”

Dacă încă nu ați auzit că există un scoțian pe nume Andrew Nicoll, scriitor și invitat la Gaudeamus, celebrul nostru târg de carte, atunci e clar că fie nu aveți cont de Facebook, fie nu prea stați pe Internet. Campania de marketing pe care Editura ALL i-a dedicat-o lui Nicoll a fost senzațională. Eu, unul, aproape că m-am plictisit să văd întruna numai chestii despre acest scriitor, căruia i-au fost publicate două romane în colecția Strada Ficțiunii. Povești bunicele, dar parcă și mai savuros e omul. Din cauza mediatizării speciale, am amânat puțin publicarea interviului meu cu el, unul drăguț, zic eu, datorită răspunsurilor sale dezghețate, parcă sincere și chiar amuzante, dacă n-ar fi vorba chiar despre realitatea literară. Care pare la fel de veselă în Scoția ca și la noi.

Cât de mult vă influențează stilul și modul literar de a gândi faptul că sunteți jurnalist la „The Sun”?

Deloc. E ca şi cum ai face exerciţii fizice cu o altă grupă de muşchi. Una este să îți petreci zile întregi cărând mobilă şi ajutând oamenii să se mute cu casa, alta este să exersezi aruncarea greutății.

Am citit ambele cărţi care v-au fost publicate în limba română şi le-am văzut atât asemănările cât şi deosebirile. Un lucru comun cred că este modul în care vă plasaţi ficţiunea într-o zonă distinctă de realitate. Astfel, în unul din romane, „Dacă citeşti asta înseamnă că am murit”, am văzut ruptura faţă de realitate mai degrabă în personaje. Locurile prin care trec ele sunt „adevărate”, în timp ce întâmplările, dar şi conturul lor, au extraordinarul la degetul mic. În celălalt roman, „A fost odată ca niciodată”, teritoriul este ficţional, însă personajele, în principiu, par foarte reale, şi întâmplările prin care trec sunt plauzibile. Schimbarea aceasta de perspectivă a fost intenţionată sau, pur şi simplu, acolo v-a dus povestea?

Vezi tu, de asta-mi place să vorbesc cu cititorii despre cărţi. Fiecare găseşte ceva nou şi diferit. Nu m-am gândit niciodată la ce-mi spui acum.

“Dacă citeşti asta înseamnă că am murit” poate fi extraordinară, însă este o poveste extraordinară. Nu este povestea mea extraordinară – este povestea lui Otto extraordinară. Dacă pleci de la ideea că un artist de circ poate fi încoronat drept rege al Albaniei – una nebunească – trebuie să-i găseşti o cale să împlinească acest lucru extraordinar, fără să ieşi din rama tabloului respectiv. Poate fura o cămilă, poate călători cu un tren luxos, se poate lupta într-un duel şi poate fura un iaht, dar nu poţi avea ajutorul magic al unei măicuţe bărboase de 1200 de ani, pentru că ar fi nebunie curată!

Pe de altă parte, “A fost odată ca niciodată” are acea călugăriţă, are un teatru bântuit și o trupă de circ fantomatică, dar tu crezi că aşa ceva este realist şi credibil.

Am înţeles dintr-un alt interviu că, de cele mai multe ori, scrieţi în tren, în drum spre serviciu sau spre casă. Scrieţi zilnic? Vă impuneţi un program riguros de scris, chiar dacă poate nu aveţi „chef” întotdeauna?

În ultimii trei ani – până vara asta – n-am scris nimic. Nici măcar o listă de cumpărături. Nimic. Sufeream din cauza asta. Apoi, am găsit o poveste pe care am vrut s-o scriu, aşa că am scris-o, 1000 de cuvinte pe zi, aproape zilnic. Era perioada referendumului pentru independenţa Scoţiei, aşa că aveam multă treabă la serviciu şi am cam ratat ţinta mea de 1000 de cuvinte pe zi. Când aveam zile slabe, încercam să recuperez imediat. Editorul m-a întrebat dacă pot da un roman de 80.000 de cuvinte până în noiembrie. I-am trimis 98.000 de cuvinte pe 1 noiembrie. Mi-a spus că nu se aștepta să trimit atât de devreme.

Câte exemplare din primul dumneavoastră roman, „A fost odată ca niciodată”, aţi vândut în Scoţia? Şi mă refer aici la tirajul total, cu tot cu eventualele reeditări. În România, 2000 este tirajul comun pentru noile apariţii. Apoi, foarte puţine titluri trec peste.

Primul tiraj a fost de 5000, vândut integral, aşa că am retipărit. După asta, nu mai ştiu. Dar cartea e peste tot prin lume, cu mai mult succes în unele locuri faţă de altele. În Australia, am primit un bonus pentru 15.000 de exemplare vândute. În Spania, primul tiraj a fost de 16.000.

Se citeşte în Scoţia? Întreb acest lucru pentru că am văzut ce aţi spus dumneavoastră despre faptul că încă nu aţi fost invitat la Edinburgh, la vreun festival de literatură, deşi aţi ajuns chiar şi în Australia, şi acum în România.

Scoţienii sunt avizi de lectură. Doar că nu mă citesc pe mine 🙂

Ce scriitor scoţian de astăzi ar trebui să nu ratăm?

N-aş putea nominaliza pe cineva. Avem un mediu literar foarte sănătos în Scoţia, însă cuprinde numai două genuri. Fie scriem romane polițiste, fie lungi, jalnice, patetice predici despre lumea tristă a dependenţilor de droguri şi a clasei lovite de sărăcie.

La ce scrieţi acum? Asta, dacă ne puteţi dezvălui măcar puţin din subiectul viitorului roman.

Este o poveste cu care am crescut. Un conac uriaş, la vreo doi kilometri de casa mea, găzduieşte istoria unei doamne care a trăit acolo acum vreo sută de ani şi a fost găsită ucisă. Cazul nu a fost soluţionat niciodată. După 100 de ani, am intrat în posesia dosarelor poliţiei cu privire la acest caz, iar povestea este atât de minutată, uluitoare chiar, plină de secrete. Și este chiar despre vecinii mei. Nu se putea să n-o scriu.

Nu v-am găsit pe Facebook. Totuşi, am văzut o referire nu tocmai grozavă la adresa Facebook, atunci când vorbeaţi despre platforma Goodreads – „un fel de Facebook pentru cititori”. Cum priviţi reţelele de socializare? Sunt ele mai degrabă locuri de pierdut timpul?

Am cont de Facebook, însă nu-l folosesc. Jurnaliştii folosesc Facebook ca să fure poze şi informaţii personale de la oamenii care-s destul de naivi încât să pună acolo aşa ceva. Nu-i văd rostul. E ridicol, un mod complicat de a înştiinţa hoţii că pleci în vacanţă. Iar viaţa este prea scurtă ca s-o consumăm citind mesaje de genul: “Mănânc nişte brânză”. Cui îi pasă?

Romanul „The Good Mayor” a fost tradus la noi cu „A fost odată ca niciodată” şi spuneaţi că, şi în alte ţări, titlurile cărţilor dumneavoastră au fost schimbate de editori, dar că acest lucru nu vă deranjează deloc. Eu ştiu că literaţii, în general, sunt foarte orgolioşi. Suportă greu să li se schimbe ceva, mai ales titlurile. Cum de reuşiţi să acceptaţi atât de uşor ce vă propun editorii?

Pentru că lucrez în presă de vreo 30 de ani. Asta e. Primul lucru pe care-l fac dimineaţa este să mă uit în ziar ca să văd ce trebuia să fi scris cu o zi înainte. Titlul cărţii nu este nicidecum o chestiune de viaţă şi de moarte. Contează mult, mult mai puţin faţă de imaginea aleasă pentru copertă. Faptul că editorul este pregătit să vândă bine cartea este SINGURUL lucru care contează. Acum, trebuie să-ţi spun că editorul meu din Germania a crezut cu siguranţă în ea. A plătit o avere să o cumpere şi a promovat-o peste tot. A creat chiar şi un parfum în cinstea ei, după care a făcut o copertă nebună cu nişte prăjituri macarons violet bălăngănindu-se într-o colivie. Asta a ucis cartea.

Sursa foto: www.georgianaciofoaia.ro

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *