„Doctor Sleep”, Stephen King

  •  
  •  
  •  
  •  
Editura: Nemira; Anul apariţiei: 2014; Nr. pagini: 608;Traducere: Ruxandra Toma
Editura: Nemira; Anul apariţiei: 2014; Nr. pagini: 608;Traducere: Ruxandra Toma

Ca unul care nu a citit/văzut „Shining” sau „Carrie” şi, în afară de „Misterul Regelui. Despre scris”, nu a fost curios de nimic altceva de la Stephen King, am pus mâna pe cartea asta ca din nevoia unei pauze. M-am gândit că nu mi-ar strica o rupere de ritm, cu un roman care mizează pe poveste, de la unul care este recunoscut pentru scriitura sa intensă, deloc plictisitoare.

Am înţeles că „Doctor Sleep” ar avea ceva legături cu „Shining”, dar nimic care să mă împiedice să înţeleg ce se întâmplă aici. Acţiunea e simplă, cu două tabere, ca-n story-urile clasice, cu lupta dintre bine şi rău, unde binele este reprezentat de o fetiţă, de părinţii şi prietenii ei, iar răul, de un clan (al Legitimilor, se zice), care pare să fi descoperit secretul vieţii veşnice. Atât fetiţa, cât şi unii din membrii acelui clan au un soi de clarviziune, „strălucire”, cum a botezat-o Stephen King, care le permite să vadă evenimente ce se petrec la sute de kilometri. Pe de altă parte, membrii acelui clan, pentru a-şi prelungi viaţa, se hrănesc cu această „strălucire”, pe care o descoperă în special la copii, chinuindu-i şi înghiţindu-le „aburul”. Cam ăsta e tot şpilul. O idee sublimă, exploatată pe 600 de pagini, construite cinematografic.

În lupta dintre bine şi rău, răul este format din indivizi aroganţi, chiar proşti, nătângi, iar binele din isteţi şi descurcăreţi. Cei din tabăra „ok” nu par să dea greş niciodată, pe când cei din tabăra „câh” au tot soiul de scăpări, de ezitări, care fac povestea să meargă mai departe şi să se îndrepte către un final hollywoodian, chiar şi în rarele momente în care personajele pozitive arată că, la rândul lor, nu sunt perfecte.

Sper să nu spună nimeni că „uite şi la ăsta, nici Stephen King nu-i convine!”. Well, e un roman foarte bun pentru nivelul comercial al scriiturii. Povestea e bunicică, are conflict, curge cât de cât, însă dacă eşti atent, personajele sunt cam liniare, iar naraţiunea cam are burţi. Multe detalii, multe inutilităţi, prea multe pagini pentru a duce totul la lupta finală, rezolvată simplu, fără scântei sau pagube pentru tabăra pozitivă. De unde mă aşteptam să descopăr o carte, ştiţi vorba, pe care să n-o pot lăsa din mână, am citit „Doctor Sleep” în aproape o lună, cu pauze mari, pentru că ştiam că întoarcerea la carte e ca o redescoperire a serialului „Tânăr şi neliniştit”, după ce nu ai văzut vreo 500 de episoade.

Pare un roman onorabil, însă lipsit de măreţia care i se atribuie lui Stephen King. Şi-mi pare cumva logică postarea „cuvântului autorului” la sfârşitul cărţii, şi nu la începutul ei, pentru că acolo scriitorul recunoaşte că a încercat un fel de continuare la „Shining”, dar şi că a fost conştient de schimbarea din el, de faptul că autorul lui „Shining” nu este şi autorul lui „Doctor Sleep” – „Oamenii se mai schimbă. Iar cel care a scris Doctor Sleep este mult diferit de alcoolicul bine intenţionat care a scris Shining, deşi amândoi rămân motivaţi de aceeaşi ambiţie: să scrie o poveste cu adevărat excepţională”. Ambiţia nu pare să fi fost de ajuns, dar nu pot face o comparaţie bună, din moment ce n-am citit “Shining”. Peste ceva vreme, o s-o citesc.  Sunt curios. Deocamdată, mai degrabă mi-a plăcut „Misterul Regelui” în comparaţie cu „Doctor Sleep”.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *