„Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru

Editura Humanitas, 2014, 152 de pagini
Editura Humanitas, 2014, 152 de pagini

Mare parte din carte trimite la scrieri religioase, o chestiune uşor dezamăgitoare pentru cel care se aştepta să găsească mai degrabă părerile originale ale celor care dialoghează. Se vorbeşte/se scrie mult despre răbdarea ca virtute creştină, cu ritmuri alternânde, un Dan C. temperat, cadenţat, muzical chiar, fiind însoţit de un Ciprian aprins şi arţăgos când vine vorba despre mesajele bisericii actuale.

Cartea place mai ales când cei doi sunt ei înşişi. Deşi bune, pentru că sunt colajele lor, deci le reflectă opţiunile și felul de a fi, citatele te îndepărtează. Depersonalizează cartea, care se dezgheaţă și capătă corp mai degrabă când cei doi se confruntă nu în citate, ci în idei care le aparțin.

„Să ştii că îmi merge la suflet onestitatea ta insurgentă, zice Dan C, să nu cumva să te cenzurezi, fiindcă-i perfect normal ca nu doar bătrâneţea cumpănită a celui întrebat, ci şi tinereţea buiacă a întrebătorului să-şi găsească temeiurile şi cititorii (suporterii) ei.”

Simţi cartea şi mai bine când cei doi vorbesc despre vieţile lor, despre cum își organizează zilele, vacanţele, relaţiile, cu alte cuvinte când se devoalează, când sunt ei şi nu citatele lor.

„Despre nerăbdarea de a fi răbdător” pare a se construi sub ochii tăi, pentru că nu-ţi dă impresia, aşa cum poate simţi în cazul unui roman foarte bun, că există o structură gândită dinainte. E ceva la prima mână, pritocit cu meticulozitate pe alocuri, însă ansamblul arată neşlefuit, ca şi cum autorii n-ar mai fi avut răbdare să pilească. Tot invocând graba, ea n-a ezitat să intre chiar şi în carte. Altfel, cum să explic modul în care, după ce decupează până la saturaţie citate peste citate, Dan C. spune că nu are timp, chiar în două locuri? „Tare mi-aş fi dorit să am răgazul şi tenacitatea de-a cutreiera după motivul răbdării ca aşteptare şi îndurare prin cărţile marilor moralişti…” „Păcat că nu am vreme să caut prin dulapurile cu hârţoage copia scrisorii pe care i-am trimis-o lui Noica în 1983, pe când mă sermona amarnic (şi pe mine) să intru zece ani în recluziune livrescă, să nu mai scriu (dar mai ales să nu public) nimic…”

Ce l-a oprit pe Dan C. să cutreiere? Nerăbdarea? 🙂 Ar fi fost frumos să insereze acea copie a scrisorii. Ar fi însemnat, pe lângă un extras fabulos din Paul Morand, una dintre chestiunile memorabile ale cărţii. Paul Morand, în 1935, ne caracteriza atât de bine ţara încât pare să fi trecut pe aici chiar zilele trecute:

„Lecţia pe care ne-o oferă Bucureştiul nu e o lecţie de artă, ci o lecţie de viaţă. El te învaţă să te adaptezi la toate, chiar şi la imposibil. El încarnează bine sufletul unui popor a cărui răbdare e nesfârşită, sublimă ca aceea a animalelor, şi al cărui optimism îngăduitor a inventat această zicală: Mare-i grădina lui Dumnezeu! Capitală a unui pământ tragic unde adesea totul sfârşeşte în comic…”

Aşadar, un dialog epistolar prea mult rupt din cărţi şi prea puţin personal. Probabil mă încadrez la „amatorism, subiectivism şi plezirism receptor”, aşa cum a comentat Dan C. cu privire la blogosferă. 🙂 Însă părerile rămân păreri… Aş fi putut face un text lejer, de marketing, decupând citate din carte, dar am crezut că ar fi mai folositor să-mi spun părerea, să (mă) comunic sincer, chiar şi cu riscul de a mă afișa amator şi subiectiv. Cartea pare să nu fi avut răbdare, deşi oferă multe pasaje pe care cititorii împătimiţi le vor găsi bune de ţinut minte.

„Important e să ştim tocmai asta: că e o vreme pentru nerăbdare şi una pentru buna resemnare, iar între ele îşi face sălaş răbdarea (Iov 7, 1-4).”

Am rămas cu plăcerea lui Dan C. pentru pescuit (Ciprian nu are răbdare pentru aşa ceva), cu mărturisirea lui Ciprian, cum că i-ar fi plăcut să scrie o carte despre „Orbitorul” lui Cărtărescu, cu confesiunile lui Dan C. legate de modul în care şi-a gândit concediile alături de soţie şi cu perspectivele asupra românismului, de la Paul Morand, dar şi de la Dan C.: „În cazul nostru, excesul de răbdare istorică a condus la excesul de supuşenie socială, un exces punctat, la limită, de nerăbdări turbulente. Dar şi la netemeinicie, la spoială, la lucrul de mântuială, nerăbdare profesională, complacere indolentă în viziunea istoriei ca găinărie perpetuă, lipsă de strategie şi tactici aleatorii. Un mers belaliu prin istorie, invariabil neproductiv, care, iarăşi paradoxal, face figură de înaintare răbdătoare, fiind, în esenţă, alergie la temeinicie, indiferenţă la durată”.

O carte necesară, însă nu ştiu cât de utilă. Tocmai cei care se grăbesc au nevoie de o prelegere pe tema grabei, însă exact din cauza ritmului lor trepidant nu se vor opri să citească aşa ceva. Rămâne, totuşi, un deliciu pentru cititorii „înrăiţi”, cei care oricum îşi fac răgaz pentru lectură. Pentru că, da, cartea aceasta scrisă la patru mâini, are esenţa aceea de bun gust livresc, de bună aşezare a gândurilor, care te repoziţionează în caz că priveai lucrurile strâmb, te recalibrează, te face să iei în calcul o apăsare a pedalei de frână. Puţin mai multă răbdare legată de structură și de proporţia detaliilor ar fi dat o carte şi mai bună.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *