„Laur” de Evgheni Vodolazkin

  •  
  •  
  •  
  •  

O carte mare, indiscutabil. O termini şi oftezi, pentru că pe parcursul ei te alimentezi cu un suflu şi dulce, şi greoi, de lectură de calitate, pe care, odată ce treci de ultima pagină a cărţii, trebuie să-l expiri. Şi o faci aşa cum, iarna, pe ger, îţi abureşti geamul de la etajul cinci, privind în gol. Fericit, că tocmai ai citit o carte.

După ce trecusem de jumătatea romanului, mă găseam descumpănit. Câţiva bloggeri se arătaseră entuziasmaţi, pe bună dreptate, gândeam, însă eu, deşi simţeam o anumită bucurie, parcă nu eram încă „dat pe spate”. Iar faptul că acum sunt precum ceilalţi, încântat, fericit să vă recomand cartea asta, nu e altceva decât o dovadă a modului subiectiv în care citim. Aveam nevoie de imaginea de ansamblu, de o privire retrospectivă, pentru că romanul lui Vodolazkin poate fi bun dacă-l priveşti pe bucăţi, dar e mare numai dacă-l iei ca întreg.

Chestiunea stă aşa: poţi scrie foarte mult despre „Laur”, despre povestea copilului Arseni, crescut de un vraci, ajuns vraci la rândul său, apoi rebotezat, pe rând, ca Ustin, Ambrozie şi, în fine, Laur, despre multitudinea de teme abordate, relaţia cu Creatorul, despre libertate, despre istoria văzută ca un sul în mâinile lui Dumnezeu, despre timp, mişcarea orizontală şi mişcarea verticală, despre scopul vieţii şi despre câte altele, şi chiar dacă ai încerca să le despici pe toate, tot ai avea senzaţia că ţi-a rămas ceva pe drum. Care drum e o altă temă 🙂 Drumul, ca posibilitate de vindecare sau drumul ca mântuire.

De aceea, rezumându-mi în minte şi tot filtrând posibilităţile de interpretare, cred că din romanul ăsta am rămas cel mai puternic amprentat de dragoste, de o dragoste plurivalentă, pentru că nu iau în calcul doar relaţia, ciclică în final, dintre Arseni şi Ustina (reintrodusă ficţional, la urmă, ca Anastasia), ci şi dragostea de Dumnezeu, de mântuire, sau dragostea pură, interumană, privită ca sprijin, întrajutorare. „Când Arseni obosea, Hristofor îl lua în spate, pus în desaga din pânză de in. După o clipă îi simţea obrazul lipit de ceafa lui şi înţelegea că băiatul doarme.” Aici e dragoste. „Şi Ustina e vie, şi copilul e viu, şi aşteaptă să fie mântuiţi. Cine o să-i mântuiască, dacă nu eu, care am păcătuit?” Şi aici e tot dragoste. Ustina – „Mireasa mea pe veci”… Şi tot dragoste e şi în sutele, poate miile de vindecări pe care le reuşeşte Arseni, copilul devenit vraci, apoi călugăr, şi-n fond şi la urma urmei om, pentru că asta e concluzia la care ajunge şi el, şi tot în pământul acela ajunge, tot sub o cruce fără nume, căci „urmaşilor numele nu le sunt de folos. După o sută de ani nimeni nu-şi va aminti cui au aparţinut”.

…ar fi eliberarea mea de memorie iertarea şi mântuirea mea? Ştiu că nu, şi nici nu o să-mi pun întrebarea aşa. Căci cum să fie mântuirea mea fără mântuirea Ustinei, care a fost cea mai mare fericire a vieţii mele şi cea mai mare suferinţă? Aşa că Te rog: nu-mi lua memoria, în care e nădejdea Ustinei. Dar dacă ai să mă chemi la Tine, ai milă: judec-o nu după faptele noastre, ci după setea mea de a o salva. Şi acel puţin bine pe care l-am făcut trece-i-l ei.

„Laur” e un roman de care ne vom aminti. Senzaţia mea e că „Laur” trebuie recitit periodic, pentru că, în funcţie de etapa în care te afli, îţi va dezvălui altceva. Aici este romanul ăsta foarte mare: în mulţimea posibilităţilor de interpretare. Îmi dau seama că descumpănirea mea era cauzată de modul greşit în care analizam romanul: aşteptam să se întâmple mai multe, pe când Arseni parcă trecea prin chestiuni repetitive, tot vindecări, tot vindecări, ceva drum, ceva dragoste şi nişte trimiteri filosofice pe care, credeam eu, Vodolazkin le-a plasat cu isteţime unde trebuie ca să-i dea profunzime romanului. Îl priveam superficial. Judecând detaşat, îmi dau seama că Vodolazkin a muncit enorm. Sigur că şi-a studiat fiecare cuvânt din carte şi că a calculat fiecare inserţie din teoria literară. Sunt simboluri la care apelează pentru că ştie că-i va creşte cartea, sunt convins de asta. Şi chiar dacă… Modul în care i-a reuşit amestecătura e fabulos. Adică, încearcă tu, mă, dacă eşti tare! 🙂

A, şi am mai stat cu o idee în minte, cât să termin paragraful anterior… Din ce am mai citit în alte prezentări ale romanului, nu-mi amintesc să fi văzut subliniată singurătatea lui Arseni. Altfel spus, faptul că el, tot timpul, dar tot timpul, trăieşte fie singur, fie însoţit doar de o singură persoană. Adică, la început îl are pe Hristofor. Moare Hristofor, apare Ustina. Moare Ustina, apare Ambrogio (care, apropo, face de-un cuplu Don Quijote-Sancho Panza, altfel tratat, dar tot la un drum implicat, tot într-o misiune prins). Nu-l mai avem pe Ambrogio, apare Anastasia sau mai ştiu eu cine. Tot timpul, Arseni parcă poate să ducă doar „povara” unei singure persoane. Încă mă mai gândesc la ce a vrut să spună Vodolazkin cu asta…

Cam aşa. Bun, bun. Dacă n-ar fi „Stoner” pe capul meu, aş reciti „Laur” chiar acum.

Alte două prezentări, pe care vi le recomand: la Răzvan şi la Dragoş.

laur_1_fullsizeEditura Humanitas fiction; Anul apariţiei: 2014; Nr. pagini: 328; Traducere: Adriana Liciu

Carte disponibilă pe libris.ro.

Citeşte şi:

9 comentarii la „„Laur” de Evgheni Vodolazkin”

  1. n-am ce comenta la asa o prezentare fabuloasa. cred ca “Laur” e o carte de exceptie, care trebuie citita pe indelete. ai inceput anul 2015 cu dreptul si din punct de vedere al lecturilor, la un standard ridicat. 🙂

  2. Stiam ca ai citit-o, dar nu am vrut sa citesc cronica pana nu citeam si eu cartea. In seara asta am terminat-o. Buna carte. Si buna si cronica ta. O sa incerc si eu maine sa scriu 2-3 cuvinte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *