„Stoner” de John Williams

  •  
  •  
  •  
  •  

Era o ştire astăzi la televizor despre o crimă din apropiere de Bucureşti: un căruţaş fusese ucis de doi tineri pentru că nu mergea mai repede sau pentru că nu se dădea din drum. Cum sunt ştirile de la noi, trebuia să-şi transmită părerile către naţiune şi consătenii victimei, iar dintre aceştia, o băbuţă, cu lacrimile consumate pe altarul înmormântării, a rostit cât a putut de impresionată: „Câtă lume!… Şi l-au plâns maică!…”

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu la Stoner m-am gândit exact în momentul în care băbuţa zicea „Şi l-au plâns maică!…” Pentru că pe Stoner nu l-a plâns mai nimeni, deşi a murit şi el, săracul, cândva, aşa cum mor toţi oamenii.

E învălmăşeală zilele astea pe bloguri cu păreri despre romanul acesta şi cam toţi şi-au scos pălăria în faţa lui. E şi greu să mai spui ceva în plus faţă de tot ce s-a scris. Ca şi cum te-ai înscrie în campania electorală după dezbaterea televizată, când lumea e deja hotărâtă cu cine să voteze.

Reduc la esenţa esenţelor acest roman, spunând despre ce e vorba (în mare): un tânăr ţăran merge la şcoală ca să studieze agricultura, însă la scurtă vreme constată că el nu pentru aşa ceva e construit, ci pentru literatură. Drept pentru care, se apucă de citit. I se propune să rămână în universitate, devine cadru didactic, se însoară cu una frigidă şi insipidă şi crizată şi ciudată, scrie o carte şi se dovedeşte un profesor principial, cu care nu se poate negocia. Descoperă adevărata iubire dincolo de 40 de ani, însă se complace. Nu merge la război, nici în primul, nici în al doilea şi, deşi citeşte cu o luciditate rară viaţa şi semnificaţiile ei, nu se zbate pentru a-şi creiona un destin mai frumos, ci acceptă totul aşa cum îi este dat, cu o singură excepţie. Când este constrâns să accepte promovarea la doctorat a unui student, nu renunţă la propria opinie, chiar cu riscul de deveni un ostracizat. Şi cam atât.

Îi venea greu să se considere bătrân. Uneori, dimineața, când se bărbierea, se uita în oglindă și nu se identifica deloc cu figura care îl privea surprinsă, ochii aceia limpezi pe o mască grotescă; era ca și cum, dintr-un motiv necunoscut, recurgea la o deghizare oribilă, ca și cum ar fi putut, numai să vrea, să dea la o parte sprâncenele albe și stufoase, părul cărunt și răvășit, carnea flască de pe pomeții proeminenți, ridurile adânci care îl amăgeau că e bătrân.

Stoner îmbătrâneşte aproape pe nesimţite, după ce aproape toată viaţa n-a făcut altceva decât să studieze. Se priveşte cu neîncredere în oglindă, se vede transformat şi ştie că în faţa lui e adevărul, de fapt îl şi simte, îl are în suflet şi în minte, dar parcă tot nu poate crede că s-a dus totul.

Când era extrem de tânăr, Stoner credea că iubirea e o stare absolută a fiinţei la care, dacă ai noroc, poţi accede; la maturitate, ajunsese la concluzia că iubirea e paradisul unei religii mincinoase, spre care omul ar trebui să privească cu neîncredere amuzată, cu dispreţul blând al celui care a încercat-o pe pielea lui şi cu nostalgie jenată. Ajuns la mijlocul vieţii, a început să înţeleagă că nu e o stare absolută, dar nicio iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată şi modificată clipă de clipă şi zi de zi prin voinţă, prin inteligenţă şi cu inima.

Şi, când vin clipele de conştientizare a morţii, toate gândurile acestea despre inutilitate, iubire, familie, literatură, toate ideile pe care le-a sedimentat în minte aşa cum toţi facem, la diferite niveluri de-a lungul vieţii, se împrăştie printre câteva particule de lumină care nu-i mai dau voie să-şi vadă nici măcar propriile cuvinte prinse cândva în carte. Stoner pare a le trăi impasibil, înfrânt, cu tăcerea educată în decenii de acceptare înţeleaptă. Şi când el le trăieşte aşa, eu sar înapoi, la momentul în care, după înmormântarea mamei sale, Stoner meditează la tributul uriaş pe care viaţa i-l plăteşte pământului:

S-a întors spre cimitirul golaş, fără un copac, în care odihneau şi alţii asemenea părinţilor lui, şi a privit peste întinderea netedă de pământ în direcţia fermei unde se născuse, unde mama şi tatăl lui îşi duseseră zilele. S-a gândit la preţul pe care-l cerea, an după an, pământul; şi totuşi rămânea exact cum fusese – poate ceva mai sterp, ceva mai zgârcit. Nimic nu se schimbase. Vieţile lor se consumaseră în trudă, fără nicio bucurie; spirite frânte, minţi amorţite. Acum ajunseseră în pământul pentru care îşi trăiseră viaţa; şi încet, an după an, pământul avea să-i consume. Încet, umezeala şi putreziciunea vor mânca sicriele de brad; încet, vor ajunge la carne şi în cele din urmă vor isprăvi şi ultimele rămăşiţe ale fiinţei lor. Şi atunci nu vor mai fi decât o părticică neînsemnată din pământul neînduplecat căruia i se dăruiseră cu multă vreme în urmă.

„Şi l-au plâns maică!…” Stoner nu plânge. E ca de piatră, cum sugerează şi numele lui. De partea cealaltă, pe el cine să-l plângă? Soţia insensibilă? Fiica alcoolică? Poate doar Finch, colegul de universitate, prieten şi protector încă din tinereţe…

I-am dat romanului nota 5 din 5 pentru că mi-a plăcut teribil finalul, foarte intens, uluitor de intens, dar şi stilul de chirurg al lui John Williams, stilul său în construcţia frazelor. Are o detaşare aparte şi o ştiinţă deosebită legată de inserarea idelilor mari printre rânduri.

Totuşi, mi-ar fi plăcut să citesc şi despre ce se mai petrece cu soţia lui Stoner şi cu fiica lui. Şi cu amanta. 🙂 Pe fiică, Williams o îndepărtează printr-o căsnicie de convenienţă şi o aduce spre părinţi când şi când, parcă pentru a puncta slăbiciunile şi influenţele negative ale educaţiei materne. Pe soţie, o ţine într-o prostie până-n final, când ea îi zice lui „eşti mâncat tot pe dinăuntru”, ca şi cum Stoner n-ar fi ştiut ce se întâmpla cu corpul lui. Puţin cam liniare şi previzibile aceste personaje de rang doi, aşa cum dacă mă gândesc bine e şi Stoner (da, liniar şi previzibil în muţenia lui de intelectual), un fel de ţăran care nu-şi dă căruţa la o parte, pentru că n-are de ce, pentru că aici e vorba de un principiu şi pentru un principiu merită să mori. „Je suis Charlie!”, cum ar veni. Oare merită? Repet:

Acum ajunseseră în pământul pentru care îşi trăiseră viaţa; şi încet, an după an, pământul avea să-i consume. Încet, umezeala şi putreziciunea vor mânca sicriele de brad; încet, vor ajunge la carne şi în cele din urmă vor isprăvi şi ultimele rămăşiţe ale fiinţei lor. Şi atunci nu vor mai fi decât o părticică neînsemnată din pământul neînduplecat căruia i se dăruiseră cu multă vreme în urmă.

Au mai scris despre carte: Ema, Laura, Răzvan, Valeriu Gherghel, K.J. Mecklenfeld

Editura Polirom; 2014; Traducere din engleză Ariadna Ponta

Cartea poate fi cumpărată de la elefant.ro, libris.ro sau de pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Stoner” de John Williams”

  1. Haha, si tu tot cu Stoner. Multumesc pentru link la recenzia mea si multumesc pentru galeria de coperti. Pacat ca nu am gasit-o cand scriam postarea fiindca as fi pus coperta de la Polirom. Dar cum nu am gasit decat o imagine pentru limba romana de 330×400, am ales-o pe cea in engleza.
    Sa fiu sincer nu am nici o curiozitate legata de sotie. Poate de fata, Grace, cu destinul sau dramatic. Dar cum J.W. a ales sa scrie asa, asa ramane. A, mai poate ramane sa ne intrebam noi toti ce ar fi putut sa se intample cu ele, si asta da un farmec si mai mare povestii, nu-i asa?

    1. Parcă n-ar fi stricat ceva mai multă dezvoltare. Dar poate că şi nevoia asta a mea de a dori mai mult vine tot din frumuseţea poveştii. Atât de bună încât n-ai cum să nu fii frustrat că se termină.

  2. Ce chestie, mie mi-a plăcut faptul că Williams s-a concentrat aproape exclusiv pe Stoner, ba chiar mi-am dorit să fie consecvent pe tot parcursul romanului (o fi un pleonasm? – nu o zic cu ironie, chiar am devenit mai atentă, hihi). Am remarcat schimbarea atunci când scriitorul a mutat „camera” pe Edith (momentul când se dezbracă și se întinde pe pat, așteptându-l pe Stoner să se întoarcă acasă) și, ai să râzi, dar m-a deranjat acest lucru. Poate mă înșel, dar aproape tot romanul se desfășoară cu Stoner în cadru, de parcă ar fi urmărit de raza unui reflector – e clar că asta a fost intenția lui Williams, iar mie una mi-a plăcut (ce ți-e cu așteptările fiecărui cititor!). 🙂
    E bine că ai scris și tu despre roman, mi-a făcut plăcere să-ți citesc recenzia.

      1. Excelenta intrebare!

        Kafka a scris Castelul mai intai la pers. I, apoi a trecut la persoana a III-a. Dar au mai ramas urme.

        Mi-ar fi placut un Stoner la persoana I. Poate Soner ar fi meditat mai mult la el insusi.

        1. Chiar mi-ar fi placut si mie un Stoner la pers. I. Poate ar fi fost mai bun, chit ca Stoner nu era prea flexibil 🙂 Dar poate a lasat vreun jurnal prin biroul lui de la facultate, cine stie?

      2. Uite ca Valeriu este de aceeasi parere cu tine. Haha, eu nici nu vreau sa ma gandesc. Ar fi fost o carte Foarte Subtire avand in vedere ca el nu prea “gandea”. Plus, in ultima vreme sunt atat de multe carti la persoana a I-a incat am inceput sa le evit. Numai Eu, Eu, Eu prin ele. Si macar de ar fi interesante Eu-rile acelea numai ca greu sa dai peste o voce cu adevarat placuta. Poate aveti voi recomandari pentru mine 🙂

        1. Una de care-mi amintesc acum, brusc: Radacina de bucsau – O. Nimigean.
          Foarte subtire un Stoner la pers I? Poate, subtire, dar consistent. Oricum, n-aveti de unde sti, pentru ca Stoner, la orice treaba s-ar fi inhamat, ar fi facut-o cu raspundere.

  3. Nu m-am putut abtine sa nu fac apropieri permanente la sotii Tietjens cat am citit Stoner, diferenta este poate de scriitura, iar aici este de comentat si imi pare rau ca nimeni nu a dezvoltat despre scriitura lui J. W. in comparatie cu F. Madox Ford. Iarasi ma surprinde ca nu s-au facut referiri la diferentele dintre traducerea romaneasca si originalul cartii.
    Si nu in ultim rand, celelalte personaje au greutate de sine statatoare. Edith Bostwick, ticaloasa perfecta uraste barbatii din cauza tatalui ei, iar incercarea ei de eliberare dupa sinuciderea tatalui confirma logica perversa in care a fost crescuta.
    Lomax si Walker sunt incompetentii care se slujesc de dizabilitati intr-un fel care discrimineaza normalitatea. Personajul Walker mi s-a parut genial, mai ales ca a fost conceput in anii ’60 intr-o perioada cand discursul lui the otherness de abia lua avant, iar Williams a sesizat exagerarile care vor urma si pe care le traim noi acum.
    Este un roman despre academie, despre spiritulliberal ultragiat. Sunt uimita ca nimeni , nici macar Julian Barnes in recenzia la aceasta carte nu a observat asemanarea cu The Closing of the American mind.
    in rest, Stoner este sinistru de bun, ca sa o parafrazez pe Sylvia Tietjens, daca ar fi insultat-o pe Edith macar o data, poate I-ar fi dat sansa salvarii si acesteia si s-ar fi salvat si pe el.

    1. Cine ştie câte comparaţii se mai pot face? Că nu şi-a dat seama unul sau altul… Poate ţine şi de condensarea mesajului. Nu scuz pe nimeni, dar crezi că-şi doreşte cineva să fie exhaustiv în recenzie? Poate cineva să aibă pretenţia asta?

      1. Dar nu acuz pe nimeni…:) Am fost uimita sa vad ca toata lumea inclusiv, cum am spus, Barnes in The Guardian s-a repezit sa il deplanga pe Stoner, insa nu au sesizat puterea ideologica a celorlalte personaje.
        Este, daca vrei, chestie de punct de vedere, unora le place subiectul literar in sine, altora implicatiile sociale ale acestuia.
        Asa ca, precum Stoner, ma retrag impaciuitoare :)).

    2. Stoner, sinistru de bun? Atunci despre cartile cu adevarat mari ce vom mai spune? Despre Zatul Tatianei Tolstaia, despre Teatrul lui Sabbath de Philip Roth? Stoner este un roman ok, dar nu e iesit din comun. Va rog sa va uitati si pe blogul meu.

      Cu celelalte observatii ale DVs., Raluca G., sunt perfect de acord. Dar intr-o recenzie nu le poti spune chiar pe toate, chiar daca te numesti Julian Barnes.

  4. Eu cred că pe celelalte personaje însuşi Williams ar fi putut să se aplece mai mult. Stoner, ca personaj, dar şi ca roman, rămâne memorabil, însă discuţiile astea, cu uite cu ce nu l-a comparat, mi se par redundante.
    Măcar de ne-am pricepe noi la literatură mai bine ca Barnes.

  5. …personal nu mi-am propus sa scriu precum Julian Barnes, mai mult, nu fac parte din puternica piata editoriala care l-a propulsat pe J.B., nu in ultim rand, nu voi scrie niciodata literatura…si sunt okay cu asta :). Insa, am comentat ceva ce mi s-a parut natural. Ca blogger ar trebui sa priviti pozitiv contributiile la postarile dvs. Senzatia mea este ca ati luat-o ca o critica, desi am mentionat ca nu este asta.
    Va asigur ca JB nu ar fi comentat ca dvs. la observatiile mele :), de asemenea, va asigur ca nu voi mai fi redundanta pe blogul dvs. :).

    Numai bine si spor in toate, Raluca Golesteanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *