„Oraşul văzut prin oglindă”, Valentin Busuioc

Editura Tracus Arte; 2014; Nr. pagini: 96
Editura Tracus Arte; 2014; Nr. pagini: 96

„tati / de ce se spune că o carte / vede lumina tiparului / când a ta are pe fiecare pagină / nişte semne întunecate / ca funinginea // fiule / când am dus-o la tipografie / era neagră cu totul.”

Am redat poezia „cartea”. Şi am ales-o pe aceasta, doar pentru că şi autorul a gândit să o scoată în relief, pe manşetă, deşi în interior a poziţionat-o penultima. Nu ştiu dacă există o logică în alegerea ordinii, cronologică, tematică sau de altă natură, însă dacă aş fi extras orice altă poezie din acest volum puteaţi avea convingerea că mi-a plăcut la fel de tare ca şi cea pe care am ales să v-o recomand la început.

Ca unul învăţat mai degrabă cu proza, m-am acordat mai repede la poeziile lungi, dintre care aş evidenţia „fără cuvinte”, o fantezie legată de modul în care s-ar schimba lumea dacă i-am da la îndemână un dicţionar ceva mai îngust, limitat, la un moment dat, la cuvântul „moarte”. Care moarte este extraordinar legată de tatăl poetului în „când tata a plecat”. De fapt, este vorba despre o călătorie: „eram un copil / când tata a plecat de acasă pentru ultima oară / trei zile i-a pregătit mama de-ale gurii / i-a călcat trei cămăşi trei costume / i-a lustruit trei perechi de pantofi / … / a intrat în pământ şi dus a fost / nu a plecat pe jos ci cu coşciugul din stejar lăcuit / mama a spus că altfel şi-ar fi murdărit pantofii / i-ar fi sărit pălăria de pe cap / ţărâna i-ar fi intrat sub unghii”.

Există câteva simboluri la care apelează des Valentin Busuioc şi parcă despre ele aş vrea să scriu, în loc să vă recomand poezie după poezie, de la prima până la ultima. Am găsit câţiva îngeri, pe ici, pe colo, fără însă ca prezenţa lor să cadă în kitsch. Ei sunt intermediarii unei revelaţii şi santinelele camerei în care poetul se contopeşte cu foile sale albe. Aş zice că sunt şi martorii delabrării zgomotului cotidian. Că stă sau nu la fereastră, poetul, altfel spus cel care interpretează, visează, aminteşte, răspunde la întrebări sau povesteşte, se închide într-un cocon de linişte. „e atâta linişte încât aud / cum râmele înghit pământ sub casa mea”, „e atâta linişte / încât aud cum carii sapă-n lemnul icoanei” şi „e atâta linişte încât aud bătăile inimii” sunt trei exemple elocvente în privinţa poziţionării.

În toată această „afacere”, Dumnezeu rămâne ubicuu, cum altfel?, însă interesant este modul în care îi apare Acestuia lumea: „oraşul întreg i se arată lui Dumnezeu / ca o uriaşă coală de scris”. Un punct sau poate nici măcar atât e cel care scrie, aflat de zeci de ani în căutarea poemului perfect, pe care-l tot visează, dar nu-l poate reproduce:

cum să vă spun / nu e lumină nici întuneric / nu e abur sau umbră / nu are picioare ochi sau aripi / nu ştie să cânte sau să vorbească / nici gustul fragilor nu-l cunoaşte măcar / Doamne de l-aş putea descrie / ar fi iar ca la început / numai el ar mai rămâne / singur pe lume.

Dacă veţi citi „Oraşul văzut prin oglindă” în legănatul tramvaiului, aşa cum am făcut eu, poate veţi avea aceeaşi senzaţie: că şinele sunt linii într-un caiet de dictando, iar versurile, odată citite, se aşază pe şine precum ştanţate de o maşină de scris. Rămân în urmă amintiri de familie şi un oraş care se chirceşte de durere, în timp ce tu câştigi o linişte ciudată, liniştea colii albe de scris.

Text publicat în “Observatorul militar”, nr. 1/2015.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *