„Halebarde, halebarde, archebuze, archebuze”, José Saramago

Editura Polirom, 2015, cu texte de Roberto Soviano şi Filip Florian, traducere de Simina Popa, Cerasela Barbone, Corina Nuţu, prefaţă de Fernando Gómez Aguilera, ilustraţii de Günter Grass, Nr. Pagini: 160
Editura Polirom, 2015, cu texte de Roberto Soviano şi Filip Florian, traducere de Simina Popa, Cerasela Barbone, Corina Nuţu, prefaţă de Fernando Gómez Aguilera, ilustraţii de Günter Grass, Nr. pagini: 160

Ce m-a marcat mai puternic la cartea asta scurtuță? Greu de ales… Faptul că Saramago i-a ales titlul chiar de ziua mea, cândva, în urmă cu cinci ani? Că, deşi e vorba de un manuscris întrerupt brusc, după numai câteva pagini, scriitorul ăsta uriaş a demonstrat că şi sub durerea unei boli fără ieşire poate proiecta capodopere? Că „Halebarde”-lor le este lipit un text excelent scris de Filip Florian?

„Halebarde, halebarde” e ca o scrisoare de la cineva drag, descoperită întâmplător într-o mapă veche, care-ţi trezeşte în minte imagini uluitoare, fără de care ai fi altul. Cum îmi place Saramago, deşi (încă) nu i-am citit toate cărţile, volumaşul acesta mi l-a reamintit şi mi-a dat posibilitatea să-i mai simt o dată stilul. Este uimitor cum numai din câteva pagini poţi recunoaşte un scriitor. Şi nu vorbesc despre chestiunile particulare la Saramago, numele scrise cu litere mici sau frazele lungi, cu dialogurile legate, fără punct, cu raţionamentele, presupunerile şi deducţiile sale, ci mai degrabă de Saramago ca întreg, ca narator cu un ochi critic-ironic şi cu altul amuza(n)t-sarcastic, cu capacitatea sa deosebită de a analiza psihicul uman şi cu raportarea sa constantă la probleme profunde ale umanităţii, dacă nu uşor jucăuşe (cum mi s-a părut în „Pluta de piatră”, cu desprinderea peninsulei de continent), atunci în mod clar rodul unei bucurii aproape infantile de a trata subiecte care-l preocupau.

După ce a scris „Cain” (2009), un roman care a stârnit ceva rumori, Saramago a creat pe laptop câteva fişiere legate de viitorul său roman. Şi-a stabilit ideea centrală şi personajele, cel puţin primele, de bază, şi a scris câteva pagini, până când l-au lăsat puterile. Personajul principal urma să fie Artur Paz Semedo, contabil într-o fabrică de armament. De o importanţă deloc inferioară avea să se bucure soţia lui, Felícia, de care Semedo nu era despărţit, deşi nu mai locuiau împreună. Felícia urma să fie contrapunctul lui Semedo în povestire, prin construcţia sa pacifistă reuşind să-i inducă soţului dorinţa de a-şi lămuri cumva situaţia în care se afla: ca angajat al industriei de armament, nu susţinea, oare, chiar de la nivel personal, războaiele şi crimele din lume?

Prudenţa ne îndeamnă să nu ne atingem de trecut decât cu penseta, şi chiar şi aceea dezinfectată pentru a evita contaminarea.

Odată râcâită dorința de autolămurire, Semedo nu mai are liniște, astfel că, având acceptul directorului fabricii, purcede la cercetarea arhivelor, pentru a vedea ce și cum a susținut fabrica. Caută îndeosebi documente referitoare la Războiul Civil din Spania, despre care auzise ceva foarte interesant, anume că o bombă lansată asupra unor trupe ale Frontului Popular din Extremadura nu explodase, iar în interiorul ei fusese găsit un bilet cu mesajul: „Bomba aceasta nu se va declanşa”. Nu ajunge din prima la acele dosare, pentru că se opreşte la un conflict dintre Bolivia şi Paraguay, tot din anii 30… Într-o atmosferă care aminteşte de „Toate numele”, descoperă lucruri importante, ajutat de unul dintre cei care păzesc arhiva, Sesinando, după care merge la director, aşa cum convenise, pentru a-i prezenta raportul zilei. Şi cam aici se încheie proza care, cu siguranţă, ar fi fost dezvoltată într-un roman extraordinar.

N-ai cum să nu te simţi frustrat când se opreşte textul. Curgea atât de bine, atât de saramaghian, după care, poc, ca prins într-un stop cardio-respirator, moare sub ochii tăi.

Ei, şi aici merită felicitat Polirom-ul, pentru că a ales să îndulcească situaţia cu o proză de Filip Florian, care se leagă cum numai el ştie de contextul propus de Saramago şi construieşte un personaj, un bolnav psihic dintr-o clinică (un tip dus acolo pentru că a incendiat uşa unui vecin care-o sărutase pe nevastă-sa), un personaj prins, veţi vedea cât de frumos, de povestea lui Saramago. „11 nopţi” se cheamă proza lui Filip, pentru că în timpul acesta, personajul lui scrie, sub pătură, un fel de continuare a poveştii lui Saramago. Ferit de ochii asistentelor, într-o clandestinitate productivă literar, pacientul construieşte o alternativă credibilă la scenariul pe care, poate, l-a avut în minte Saramago.

Cum nu ştiu ce m-a marcat mai puternic la cartea asta, nu ştiu nici ce mi-a plăcut mai mult: începutul de roman al lui Saramago sau proza lui Filip Florian? Cred că ambele, în egală măsură. Alăturarea lor conturează o carte puţin spus specială. Chiar dacă frustrarea că portughezul nu a mai apucat să-şi termine romanul nu dispare.

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Halebarde, halebarde, archebuze, archebuze”, José Saramago”

  1. Eu am auzit de cartea asta de la Cerasela Barbone, una dintre traducătoare, și mi s-a părut foarte interesantă combinația. Sunt curioasă să citesc mai ales textul lui Filip Florian. Nu e sarcină ușoară să faci echipă cu Saramago. 🙂
    În altă ordine de idei, am observat că în blogroll e trecut și linkul către blogul meu (My Way), numai că și numele, și adresa sunt vechi. Între timp m-am „rebotezat” și m-am mutat la adresa de pe care scriu acum. Vă aștept în vizită și, dacă vă place în continuare, poate actualizați și informațiile. 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *