„Fericire sub limite”, Vasile Baghiu

  •  
  •  
  •  
  •  
Editura Charmides, 2014, 294 de pagini
Editura Charmides, 2014, 294 de pagini

Un roman dens, care curge pe multe planuri, dar şi un roman trist, foarte trist, pentru că nimic nu pare să evolueze în bine. Deşi se mai petrec şi lucruri frumoase, şi se găseşte loc şi pentru o îndrăgostire-două, tonalitatea este sumbră. Cum altfel, din moment ce în centru stă chiar un sanatoriu, punct de plecare şi de sosire pentru cei doi eroi, Grig şi Victor, confruntaţi, în perioade şi în moduri diferite, cu realitatea neagră a unui astfel de loc.

Înţelegi că Grig şi Victor sunt colegi sau prieteni din tinereţe, iar Victor îi mai făcea câte o vizită lui Grig la sanatoriu, acolo unde acesta lucra ca asistent la început de carieră. Ironic sau nu, Victor va ajunge peste ani, în acelaşi loc, ca pacient. Bolnav, întreţinându-se cu un pictor şi un actor, dar şi citind dintr-un manuscris lăsat de Grig înainte de plecarea lui în străinătate. Grig, fire de artist într-o Românie nepăsătoare faţă de cei care vor să creeze, o ţară a cârtiţelor şi a cârtitorilor, a invidiei şi lipsei de recunoaştere, pleacă fără să ştii clar dacă o face din cauză că nu găseşte rimă pentru ţară sau din pricina eşecului în relaţii. Aşa cum, interesant, şi Victor eşuează, nu atât în conexiune cu boala sa, cât în relaţie cu o căsnicie sufocată.

Zice undeva Grig: „Pesimismul acesta nu-mi este deloc la îndemână, dar trăiesc, pe de o parte, voluptatea abandonării în braţele bolii (n.m. şi el suferind, la un moment dat internat prin Italia, posta pe facebook despre starea lui de sănătate), iar pe de altă parte e şi un semn de bun gust şi chiar la modă să scrii o carte plină de tristeţi şi catastrofe. Trăind în lumea literară, am înţeles ce impresie puternică poate să producă genul de atitudine sobră şi prăpăstioasă a unui narator neconsolat. Tonul neconsolat e ca un balsam şi nu avem suficientă putere în noi să i ne sustragem. Ne plângem însă şi spunem prostii cu duiumul, cu aerul cel mai nevinovat din lume, ipocriţi ai prosternării generale”. Şi, până la urmă, romanul lui Vasile Baghiu (care vine după „Planuri de viaţă” – ce succesiune a titlurilor!) e plin de astfel de plângeri şi de situaţii dramatice, cei doi, Grig şi Victor, în ciuda unor împliniri deloc neglijabile (Grig ajunge scriitor faimos în vest), apărând ca nişte condamnaţi. Victor se rupe de Dora, iar Grig trăieşte câteva experienţe dure alături de Emilia (cu care-l are pe Vili, ce va pleca prin America de Sud), de Laura şi Elisabeta (Liza), pentru ca finalul să sugereze o răsucire incredibilă de destine, cu încă puţin amar în sufletul lui Victor, ultimul pe care-l va atinge boala în sanatoriul de la Bisericani.

Pentru a prinde cât mai mult din cele trăite de Grig şi Victor, Vasile Baghiu face nenumărate salturi în timp, bazându-se atât pe amintiri, mai ales în cazul lui Victor, internat în sanatoriu, cât şi pe manuscrisul lui Grig, lăsat moştenire în numele unei alte vieţi. Între toate acestea, îşi face loc şi un cuplu de elveţieni, Hans şi Anna, care-l admiră pe scriitorul-emigrant şi încearcă să-i descopere, înaintea românilor, secretele unei creaţii pe care vestul o apreciază, însă ţara se face că nu o cunoaşte.

Dincolo de tristeţile romanului, pe care l-aş numi „Fericire mult sub limite”, am remarcat părerile lui Grig despre lumea literară. Sigur că ele nu-i aparţin lui Vasile Baghiu, deşi îl regăsesc întocmai în vocea lui Grig. Scriitorul a fost doar mijlocitorul 🙂 Mi se par potrivite contextului pe care-l traversează literatura noastră, „de azi” – cum ar spune cineva:

„…criticii de la noi scriu numai despre cine aud ei că ar fi în graţiile sistemului, în trend. Nu îşi asumă nici măcar o fărâmă de risc în tot ce fac, nu pariază pe nimic pe care însă nu s-a pus deja o etichetă cât de cât, nu fac un singur pas de capul lor. Dacă un scriitor are o viaţă socială mai subţire, dacă nu are abilităţi de comunicare prea dezvoltate şi nici nu urmăreşte să ajungă „ceva” pe spinarea literaturii, acela are şanse mari să rămână un veşnic marginalizat. Partea tristă este că marginalizarea nu se petrece din cauza vreunei lipse de talent, nu, ci din cauza singurătăţii omului, de fapt din cauza inaderenţei lui la orice ţesătură de interese de grup sau de natură personală.”

„…perfid, scriu în continuare cu zidul în faţă, nerecunoscut nici măcar de amărâţii de scriitori ai provinciei mele. Am nevoie de asta? De laudele lor pritocite pe la simpozioane şi colocvii, oricând bune de spus în orice împrejurare şi despre oricine? Mă încumet să cred că nu. Atunci de ce tânjesc după ele? Poate pentru că ştiu ca nimeni altul să mă mint pe mine însumi cu o ardoare şi o înverşunare bune pentru o cauză mai bună. Când îi văd luptându-se să-şi împartă premiile şi mai ales atunci când şi le împart între ei, amărâtele premii municipale şi regionale, mă întreb dacă nu cumva mi-am greşit calea şi dacă între mine şi ei există în definitiv ceva comun.”

"Strigătul", Edvard Munch
“Strigătul”, Edvard Munch

Un roman scris onorabil, dar cam trist. Şi parcă mi-au ajuns toate poveştile astea despre România urâtă, din care vrei să pleci oriunde, numai să pleci. Poate că vorbind mai puţin despre urâţenia din ea, ţara va fi altfel. Nu visez, doar sper. În plus, la romanul lui Vasile Baghiu, a contat şi plasarea personajelor principale în sanatoriu, aşa că, deşi sunt migrări narative temporare prin vest, pe la Erevan sau chiar prin America de Sud, cum trage pilitura la magnet, aşa şi personajele astea se duc spre tristeţe, spre România care nu sprijină, nu face, nu drege, doar condamnă, şi spre nemulţumire. Grig şi Victor, sau Victor şi Grig, întrucât linia de demarcaţie dintre ei mi s-a părut subţire, m-au făcut să mă gândesc că, poate, o copertă mai bună ar fi fost cu „Strigătul” lui Edvard Munch. Scapă cine poate, iar cine nu, ajunge la sanatoriu.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *