„Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”, Dan Lungu

  •  
  •  
  •  
  •  

Greu de crezut că au trecut aproape șase ani de atunci, poate că nici lui Dan Lungu nu-i vine să creadă, însă cam atât s-a scurs de când am luat trenul din București către Iași într-o vineri după-amiaza pentru că trebuia să mă întâlnesc cu el sâmbăta, parcă pe la 11. Și-am străbătut atâta drum (vreo șapte ore, dacă nu mă înșel), doar pentru a-l cunoaște și a-i lua un interviu. Și m-a condus către un restaurant – sper să fi fost Bolta Rece, descrisă de Viorel Ilișoi în „Necunoscutul Mihai Codreanu”, vizavi de Vila „Sonet” (mi-ar plăcea să fi fost acel loc; update: confirmat, acolo am fost 🙂 ) – unde am stat vreo două ore ca vrăjit. Dan Lungu era printre cei care mă apropiaseră de literatura română, prinşi mai ales în colecţia Ego Proză de la Polirom, astfel că mă uitam la el ca un fan la un idol. Ştiu că am plecat către gară imediat după întâlnire (el avea ceva ore la facultate; nu era încă directorul Muzeului Literaturii Române din Iaşi) şi am citit un Agopian („Tobit”, parcă) cap-coadă, iar din când în când priveam ca un îndrăgostit pe fereastră.

Aşa cum nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp, nu-mi explic nici acel entuziasm aproape pueril. Eram ca un puşti care adoră fotbalul şi-l întâlneşte la o miuţă pe Cristiano Ronaldo. Ei, poate nu chiar aşa, însă pe-acolo…

Am făcut introducerea asta lungă pentru a vă explica ataşamentul faţă de acest scriitor, pe care aveam să-l revăd în Bucureşti, la Teatrul Naţional, cu prilejul unei conferinţe, după ce i-a apărut „Sunt o babă comunistă”. Nu am mai avut prilejul unei alte întâlniri între patru ochi, însă am continuat să-l îndrăgesc şi să-i citesc romanele, pe care le-am impus mereu ca prioritare în listele mele de lectură.

Şi pentru că există background-ul acesta, orice interpretare pe care o fac textelor lui Dan Lungu este probabil mai subiectivă faţă de alte prezentări de carte de pe blogul meu. Iar ca să ajung în sfârşit la cel mai recent roman al său, aş spune din start că impresia mea a fost, v-am spus – subiectivă, că aceasta este cea mai bună carte a sa. Pe o temă de actualitate (migraţia părinţilor în vest, la muncă), Dan Lungu a compilat punctul de vedere al unui copil (o fetiţă, Rădiţa) şi transformarea unei familii din care cineva pleacă după bani în Italia. Îngrijind o bătrână, mama Rădiţei este una din multele „badante” pe care România le are prin oraşele italiene şi intră într-un ritm de viaţă care ei îi convine mai puţin decât celor pe care i-a lăsat acasă. De altfel, contactul cu acea lume este un soi de trezire din anestezie: „Te uiţi în jur năuc şi abia înţelegi despre ce e vorba. Pe măsură ce înveţi să comunici cât de cât, ţi se ia ca o ceaţă de pe ochi”.

Cu excepţia Rădiţei, care o tot întreabă când se întoarce, nimeni nu pare nemulţumit de situaţie: tatăl ei, al Letiţiei (mama Rădiţei), tot construieşte la casă, soţul ei se întoarce în apartamentul părăsit anterior din cauza lipsei banilor, iar cealaltă fiică a Letiţiei (Mălina, mai mare ca Rădiţa) se bucură de cadourile şi de banii mamei.

„Venise să rezolve o problemă a tuturor şi acum rămăsese singură cu ea, restul îşi croiau noi planuri. Numai să poată munci în ritmul în care ei visează, surâde ea amar.”

Un rol major în poveste îl are Laura, o fostă colegă de liceu de-a Letiţiei, întâlnită întâmplător într-un tramvai. Laura îi povesteşte Letiţiei parcursul ei, de fapt o istorie comună în multe puncte cu păţaniile multor români care merg la muncă în acelaşi mod, sperând că astfel îşi ajută familia să ducă un trai mai bun. Ce se doreşte a fi temporar poate deveni cu uşurinţă permanent, dacă nu ar fi situaţii particulare, cu care se confruntă şi familia Letiţiei, cu un ginere antipatizat de socru, un socru, tatăl Letiţiei, cu amintiri marcante de la graniţa anilor 80-90… În fine, povestea se ramifică foarte frumos, nu doar în Italia, ci şi în România, în prezent şi cu ani în urmă, şi are gustul acela pe care orice cititor de Dan Lungu îl ştie: dulce-amar, pentru că ai parte şi de umor, prin ochii Rădiţei, dar şi de dramă, prin această familie care-şi permite, fără să-şi dea seama, un sacrificiu uriaş: aproape că preferă să îngheţe situaţia, să o ţină departe pe Letiţia, pentru că banii au importanța lor…

Dar să vă ofer și două pastile mai funny, via Rădița:

„Dacă mănânci prea mult creier de porc, poţi să grohăi noaptea prin somn sau să sforăi, deran­jând lumea. Porcul nu ştie că este porc, dar nici nu‑i pasă. Oaia e mai proastă decât porcul şi mai deşteaptă decât găina. Creierul de găină e neted ca‑n palmă, te poţi da cu patinele pe el. Creierele plate nu sunt gus­toase, dar le poţi pune pe bigudiuri peste noapte în borcan.”

„Moş Crăciun e mai zgârcit, nu‑i trimite cadouri decât o dată pe an. Poate pentru că e cam sărac. Dacă n‑ar fi aşa de sărac, şi‑ar mai schimba geaca, n‑ar umbla tot cu aia. Aşa ştia el de la Veronica, numai copiii săraci vin cu aceleaşi haine la şcoală. De aceea are nevoie de rochii în fiecare zi…”

Rădiţa te înduioşează, tatăl ei te intrigă, bunicii îţi par simpatici, ca orice bunici, mai există şi un nenea Miron (foarte tare personaj, unul care ţine păianjeni într-o cameră), o Mamarea, sora bunicii, o bătrână care aleargă copiii să-i bată cu urzici, dar ce scriu eu aici, cam orice personaj e de ţinut minte. Şi sunt atâtea fragmente care curg atât de bine, dar atât de bine… Cum „Italia e o ţară ce are formă de telefon”, cum copiii se împart în tabere, italienii şi spaniolii, după ţările unde le sunt plecaţi părinţii, cum „străinătatea e o cutie mare prinsă cu scoci, care intră în România pe la vama Nădlac”, sau cum sare dintre pagini un strigăt: „Am înviiins!”, pe care prefer să vă las să-l descoperiţi singuri. Şi peste toate teama Rădiţei că mama ei nu se va întoarce niciodată, teamă care se infiltrează până şi în vise:

„Mama venea acasă şi nu mai puteau vorbi între ele, uitase toate cuvintele, încercau să comunice prin semne, tot dădeau din mâini, dar mâinile mamei erau maro până la cot şi miroseau urât, nimeni nu voia să stea în faţa ei, mama era tristă şi plângea, le arăta că o doare inima, dar oamenii se ţineau cu mâna de nas şi făceau un pas înapoi, desigur, toate astea erau numai în vis, dar spaima se prelungea şi peste zi, subţire ca un fum de ţigară, mama nu mai avea unghii, îi căzuseră cât se scobise sub ele, rămă­seseră doar nişte locuri tăbăcite şi urâte ca nişte bătături, din alea cum avea Bunu la picioare, şi venea cu ele seara la ea în cameră, înainte de culcare, să‑i facă o surpriză, să se gâdile amândouă, să râdă ca altădată, dar arătau groaznic şi erau împuţite, ar fi fugit, dar în spatele ei era zidul, însă, din fericire, asemenea vise erau rare.”

Cu speranţa că nu l-am lăudat prea tare, vă recomand Dan Lungu, orice, dar îndeosebi „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”. O să vă ţină în chingi. Garantez!

Puteţi cumpăra cartea de la elefant.ro sau libris.ro.

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”, Dan Lungu”

  1. Am citit de la Dan Lungu tot ce a aparut pana la aceasta carte. Am refuzat sa cumpar “Fetita care se juca de-a Dumnezeu” si nici nu am sa o cumpar vreodata. De ce? Din cauza pretului de 45 de lei, adica cu 15 lei mai mult decat Stoner sau cu 8 lei mai mult decat Laur. Sunt doar doua exemple aleatorii. Cum sa coste 45 de lei o carte a lui Dan Lungu? E autor de Nobel sau de unde pretul asta? De fapt nici cei care au luat Nobel nu au preturile astea inaccesibile pentru marea majoritate a iubitorilor de literatura. Tu lucrezi in bransa. Te rog sa transmiti ca este de neconceput un asemenea pret pentru o carte. Carte care am inteles ca nu sparge gura targului cu nimic.

    1. 🙂 Eu, în branșă? De unde ideea asta trăsnită?
      Poate e un preț mare. Dar coperțile sunt cartonate, foile nu sunt din hârtie igienică (cum am văzut că se practică prin alte părți) și e nouă. Așteaptă câteva luni și probabil va fi la jumătate (cred că va fi și în colecția Top 10 +, la un preț mai mult decât accesibil).
      Dacă te gândești bine, costă 10 euro. Probabil ar fi putut s-o scoată și la 5 euro, dar cu coperți subțiri și sugativă.
      Și dacă asta e scumpă, ce zici de alea de la Humanitas, ediții speciale, aniversare sau ce mai sunt, care au o hârtie de toată jena? Dacă eram în branșă, așa ceva aș fi transmis.

  2. Fain atașamentul tău față de Dan Lungu, e chiar un pic contagios. 🙂 Mi-ai fi transmis și mie o mică parte din el, dacă nu îl simpatizam deja pe scriitor. A fost de ajuns să citesc două cărți (Raiul găinilor și Sînt o babă comunistă) pentru a-l trece pe lista autorilor români pe care vreau să-i citesc în întregime (hmm, nu prea am făcut progrese, dar până la urmă sper să reușesc).
    Într-adevăr, și mie mi se pare cam scump volumul… Încă nu l-am cumpărat, cu toată dorința mea de a sprijini, pe cât îmi permite buzunarul, scriitorii români.

  3. mie mi s-a parut ca a introdus in acest roman cateva texte care trebuiau sa fie proze scurte. nu ca ar fi ceva in neregula cu asta.
    pot sa dau spoilerul de la final pentru cititorii blogului? pot?

  4. O solutie ar fi sa cumparati Kinderland, exact acelasi subiect ( o fetita ramasa singura in sat, mama in Italia la munca, tatal in Rusia, la fel). Nu-mi vine sa cred ca au aparut doua romane la un an diferenta pe exact aceeasi idee!
    http://liternautica.com/kinderland/
    Dar sincer sa fiu mie si pretul de 23 RON pt 110 pagini scrise rarefiat, tot mult mi se pare!

    Bineinteles, sper ca ati luat sugestia mea ca pe o gluma! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *