„Poveşti cu scriitoare şi copii”, Alina Purcaru (coord.)

Editura Polirom, 2014, pagini: 256
Editura Polirom, 2014, pagini: 256

Frumoasă iniţiativă a avut Alina Purcaru să roage scriitoarele să povestească modul în care au împăcat scrisul cu maternitatea şi cu naşterea. Înţeleg că unele s-au eschivat, din varii motive, însă cele care au acceptat provocarea chiar au dat nişte texte memorabile, interesante nu doar pentru femei (mame sau nemame), ci şi pentru bărbaţii români, chiar dacă mulţi dintre ei, aşa cum zice poeta Angela Marinescu, în singurul interviu al cărţii, nu prea spală vasele (aşa cum cică ar proceda occidentalii). N-am văzut, nu ştiu, cine stă să vadă dacă occidentalii spală vase? Eu spăl. Şi nu mă laud. 🙂 E o activitate atât de marginală încât nici nu-i dau importanţă. Oricum, dacă e să marşăm pe ideea asta, tot Angela Marinescu spune că de la tatăl său a învăţat un lucru foarte important: „un bărbat este mai important într‑o familie decât o femeie. (…) Pentru că au alt creier, pentru că au altă dimensiune a sentimentului de responsabilitate, pentru că tot ce e în lumea asta făcut ca lumea e făcut de ei”.

Deşi e o carte scrisă de ele, ei sunt peste tot. Şi, ca să termin cu interviul Angelei Marinescu (măcar pentru el merită să citiţi cartea), aş aminti de modul în care doi bărbaţi din viaţa poetei s-au raportat la copilul ei: tatăl băiatului, neinteresat de „problemă”, abia dădea pe acasă, chiar dacă micuţul era fragil, bolnav şi îngrijit mai mult de bunici; tatăl Angelei, bunicul, fost pe front, fost prizonier în Caucaz, bătrân cu semne de cădere psihică, stătea şi noaptea cu copilul…

Interviul are o intensitate aparte. De altfel, şi Alina Purcaru spune undeva că este unul dintre cele care au marcat-o. Poate şi pentru că poeta cu care a stat de vorbă, în vârstă, bolnavă, a simţit deseori nevoia de a da perdeaua la o parte. Aşa că începeţi cu interviul!

Altfel, toate textele (vreo 18) conţin partea lor de emoţie. Cum scrisul devine membru al familiei, căruia i se găseşte întotdeauna loc la masă (la Svetlana Cârstean), cum copiii nu pot fi piedici, ci mai degrabă motive de „imense” bucurii, dacă scrisul este în tine (Ana Dragu), cum priorităţile se schimbă şi trebuie să faci echilibristică între urgenţe (la Carmen Muşat) sau cum, până la urmă, chiar şi lansarea cărţii tale poate fi influenţată de bebeluş: „Am programat lansarea la o oră care să pice între sesiunile de alăptat” – Adina Rosetti.

În cea mai mare parte, doamnele nu au folosit fard. De unde şi multe secvenţe tulburătoare, aşa cum este cea în Luminiţa Marcu povesteşte despre cum se poate lua masa la maternitate (a văzut, nu i s-a întâmplat): „Neavând niciun obiect de mobilier la îndemână, soţul a pus farfuria de plastic şi pachetul cu carne unsă cu usturoi direct pe burta soţiei, care, operată fiind, prezenta o proeminenţă bine înfăşurată în bandaje şi nicio reacţie umană, faţa în sus şi ochii închişi. Soacra turuia lângă ea pe pat, nu părea să fie deranjată de lipsa unui răspuns, soţul mânca foarte atent să nu scape vreo picătură de maioneză”. Tot la Luminiţa Marcu, am găsit un mod inedit de a privi sarcina:

„Desfid pe oricine pretinde că sarcina e o stare de fericire, o stare de graţie. O minciună, un paradox perfect şi frumos, aşa cum ne servesc bisericile de orice fel relativ la toate lucrurile importante din această viaţă. (…) Cred că sarcina e preţul pe care îl plătim pentru egoismul de a vrea un copil unicat, copilul care poate reieşi din uniunea dintre o femeie şi un băr­bat anume, preţul pentru lipsa de generozitate pe care o dovedim încăpăţânându‑ne să creăm un copil nou şi nu adoptând unul din milioanele de copii deja creaţi şi care ar avea nevoie de nişte părinţi”.

Ce am reţinut? Că dacă vrei să scrii cu adevărat, o vei face, chiar şi însărcinată, chiar şi cu doi copii mici, chiar şi fără un soţ dedicat. Că, de multe ori, mai degrabă scrii în minte, iar când doarme cel mic, verşi pe hârtie tot ceea ce mintea a lucrat în orele în care ai pregătit masa, ai schimbat scutece sau ai liniştit plânsul.

Că spală sau nu vasele, pe bărbaţi cartea asta ar putea să-i ajute să le înţeleagă mai bine pe femei. Iar dacă li se pare că nu există răspuns la întrebări de genul „De ce iubim femeile?”, vor vedea mai clar o părticică din sacrificiul femeilor.

Citeşte şi:

0 thoughts on “„Poveşti cu scriitoare şi copii”, Alina Purcaru (coord.)”

  • Dă-mi voie, nu mă pot abține: partea cu spălatul vaselor mă scoate din sărite. Chiar că e marginală activitatea asta! E prea marginală ca să servească drept criteriu de selecție! Dar, cum nimic nu e întâmplător, acum ceva ani am cunoscut o doamnă cu funcție, profesoară la originile ei profesionale, care povestea cum a ajuns să-și ia mașină de spălat vasele: ea ajunsese să ocupe funcția, soțul ei făcea naveta, iar cei doi băieți nu se înghesuiau niciunul să-și asume o asemenea sarcină ingrată. Scuza mamei: erau ocupați cu învățatul!
    Pt mine, perioada cât am fost însărcinată a fost cu mult peste „încurajările” primite: nu am avut grețuri, nu am avut pofte, am fost extrem de activă până în ultima lună (e drept, gâfâiam ca locomotiva și îmi lua de trei ori mai mult să fac orice îmi propuneam). În schimb, am avut parte de un viitor tată total depășit de situație, drept urmare îmi cresc singură copilul (în sensul că nu mai suntem împreună). Cred că e prima oară când fac publică așa declarație.
    Nu știu dacă o să pot citi cartea cap-coadă, dar sigur o să o răsfoiesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *