„Un urs pe nume Paddington”, Michael Bond

  •  
  •  
  •  
  •  

„Doamna şi domnul Brown l-au întâlnit pe ursuleţul Paddington pe un peron de gară. De acolo i s-a şi tras numele neobişnuit, pentru că gara se numea Paddington.”

Ei bine, Paddington, pentru cine încă nu a aflat, este un ursuleţ emigrant din Peru. Mătuşa lui, Lucy, a fost dusă la un azil pentru urşi pensionari, el ar mânca toată ziua numai marmeladă (foarte scumpă în Peru) şi, alt detaliu care trebuie cunoscut, are o pălărie interesantă, cu care, hai să vă zic, la un moment dat va încerca să scoată apa dintr-o cadă, ca să nu se înece, la prima lui baie adevărată.

Probabil aţi aflat deja că Paddington este şi în cinematografe, însă până la film, vă recomand cartea de la Editura Arthur, pentru că arată excelent şi este scrisă numai bine cât să-i citiţi copilului vostru câte un capitol în fiecare seară. Iar dacă nu aveţi copii, he, he, vă citiţi vouă înşivă. Nu-i deloc ciudat să recunoşti că Paddington te face să zâmbeşti. La început, și eu am fost neîncrezător: fugi de-aici, cum să râd la aşa ceva?!… Chestie verificată: din 131 de pagini (cu tot cu postfaţă), dincolo de 50 mi s-au părut amuzante toate păţaniile prin care trece ursuleţul. Poate că de 50 de pagini a avut nevoie Bond să mă convingă, să mă facă să cred că Paddington chiar există într-o (i)realitate accesibilă, că acest ursuleţ care se ţine numai de năzbâtii nu este o plăsmuire, ci un fapt real.

La familia Brown, Paddington trece prin tot felul de întâmplări amuzante. Merge cu metroul, la cumpărături, la teatru, la mare şi face pe magicianul şi se comportă ca un copil foarte “dezgheţat”, care abia acum cunoaşte unele detalii despre lumea asta şi, pentru că nu ştie chiar tot, intră întotdeauna în bucluc. Se rătăceşte sau aproape că inundă casa familiei Brown, dar îţi menţine permanent nonşalanţa şi inocenţa care-l fac simpatic.

O carte pentru copii, să zicem, dar şi pentru adulţi, mai ales pentru cei care sunt părinţi sau aspiră la calitatea asta. De ce? Pentru că Paddington este copilul pe care ar putea să-l aibă, copilul energic, care nu stă o clipă, greu de controlat, imposibil de stăpânit, pe care adultul nu-l va câştiga certându-l. Lecţia pe care le-o oferă Michael Bond adulţilor este cea a atitudinii pe care trebuie să o aibă în relaţia cu cei mici: indiferent de „prostioară”, priveşte copilul cu înţelegere şi indulgenţă, încercând mai degrabă să te amuzi cu el, în loc să te superi pe eventualul „deranj” (gen inundaţie) provocat. De altfel, cred că acesta este motivul pentru care a rezistat atât de mult povestea asta (a fost publicată pentru prima dată în 1958): are combinaţia potrivită de umor de calitate şi lecţii de viaţă accesibilă atât copiilor cât şi părinţilor.

Cu Paddington, eşti liniştit numai când doarme. Câţi părinţi nu simt acelaşi lucru legat de copiii lor? Dar şi când sunt treji şi se prind numai de „prostioare”, îi iubesc într-un fel aparte, pentru că sunt ai lor, aşa cum Paddington, ursuleţ emigrant din Peru, este al familiei Brown.

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Un urs pe nume Paddington”, Michael Bond”

  1. Nu am văzut filmul. Din ce-mi dau seama, cartea e un punct de plecare pentru film. Nu știu dacă filmul înseamnă ecranizarea fidelă a cărții.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *