„Mare amară”, Dan Stanca

  •  
  •  
  •  
  •  
Editura Next Page, anul apariției: 2014, nr. pagini: 100
Editura Next Page, anul apariției: 2014, nr. pagini: 100

„O chema Matilda, dar îi plăcea să i se spună Oli”, aşa începe Dan Stanca acest roman micuţ, de numai 100 de pagini, publicat la o editură tânără, Next Page.

În principiu, e vorba de un joc în doi. Un el se destăinuie, se plânge şi caută o salvare. Desface toate firele unei relaţii eşuate, încercând să-şi explice motivele derapajului. Postând „amară” chiar în titlu, e clar că povestea e tristă, însă, aici e aici, pentru cei care l-au mai citit pe Dan Stanca, aş zice nu doar că „Mare amară” e mai bine scris faţă de „Craii şi morţii” şi de „Boala şi visul” (despre care s-a vorbit ca fiind nominalizate la diverse premii în ultimii ani), dar şi faţă de orice alt roman pe care i l-am citit (inclusiv uriaşul „Jurnal al aşteptării” publicat anul trecut la Tipo Moldova), cartea asta este altceva. Mai concentrată, mai legată, pare mai corp faţă de orice alt roman scris de Dan Stanca (şi a trecut de 20).

Îmi spun unii că nu-l gustă pe Dan Stanca, că ar fi prea nu ştiu cum, prea pe ici, prea pe dincolo, şi pot să le accept punctele de vedere, cât timp se opresc în „de gustibus”. E ceva în structura mea care se racordează rapid şi uşor la disperarea şi căutarea permanentă a personajelor lui Dan Stanca. M-am învăţat cu stilul său, chiar dacă, uite, de pildă, „Mare amară” s-ar putea să fie cel mai „pornografic” roman al său, dacă ar fi să ne raportăm la literatură cum o făcea aiuritic domnul de aici. Însă sexualitatea pe care o dezvăluie scriitorul este, pentru mine, mai degrabă poezie decât vulgaritate.

Naratorul din „Mare amară”, Horia, e un redactor de carte care o cunoaşte pe Oli, o femeie orgasmică şi orantă (am căutat orantă – în atitudine de rugăciune), unde orgasmicitatea este însuşirea de bază. „Nu am pomenit o altă femeie care să se angajeze cu atâta fermitate în partida iubirii”, zice naratorul, la începutul destăinuirii sale. Iniţial, legătura lor pare superficială, mai degrabă fizică, însă treptat, prin diverse mecanisme accesibile numai femeii, Oli se impune. „Oli știa să-l umilească pe celălalt dacă simțea că acela se complace într-o asemenea stare. Iar eu, din bărbatul distant, din intelectualul sever, din esteticianul exigent, tocmai asta ajunsesem, argilă a înjosirii, vâscoză a năruirii mele…”

Femeia deţine ştiinţa subjugării. Şi încearcă până reuşeşte. Astfel, chiar dacă iniţial Horia nu pare să vrea altceva în afara unor experimente sexuale (cu implicaţii mistice, cum e plină proza lui Dan Stanca), treptat cade în plasă. Căderea lui e disperată, e lipsa de orizont a sinucigaşului, care se sufocă în vidul soluţiilor şi în vitriolul unor alegeri prost plasate. Mai „frumos” de atât, Horia chiar anticipează deznodământul şi, cu toate astea, se comportă ca un damnat: „De la orgasm la suspin sau la rugăciune, iată calea transmutației prin care îți faci femeia iubită. Oli nu putea să devină iubita mea decât în acest fel. Chimia ei subterană avea nevoie de lumină, sperma mea era logos și proiecta un reflector nemilos asupra acelor adâncuri mute ca mlaștina și fierbinți ca lava vulcanilor. Știam că dacă pe Oli o voi pierde, pierderea va avea o singură cauză: insuficienta mea calificare de alchimist al erosului”.

Danaë - Rembrandt, 1636, Hermitage Museum, St. Petersburg
Danaë – Rembrandt, 1636, Muzeul Hermitage, St. Petersburg; sursa

Femeia nu îl mai vrea, poate şi pentru că el nu ştie să cadă în genunchi, nu ştie să se umilească în iubire, şi chiar dacă nu îl mai vrea, tot el se învinovăţeşte, pentru că nu e suficient de „calificat ca alchimist al erosului”. Aici, există o divinizare a femeii cum nu am mai găsit în altă parte, măcar la Dan Stanca, dacă nu într-un alt roman de-al nostru „de azi”. Iar când spun divinizare, includ şi faptul că, la rândul ei, femeia e supusă păcatului, însă parcă îi rezistă altfel în raport cu bărbatul şi pare mai aproape de acea cale a adevărului pe care ambii o caută, însă în moduri diferite. Pentru a-şi înţelege menirea, Oli ajunge chiar şi la Ierusalim, unde Horia nu merge. De ce? Vedeţi în roman.

Şi pentru că vorbeam de poezia de aici, am găsit o variantă a întrebării cărtăresciene, care se vinde bine, „de ce iubim femeile?”. La Dan Stanca e „Dar ce e acela sens alături de o femeie?”. Zice aşa: „Și tot eu îmi răspundeam naiv ca un adolescent îmbujorat de emoție. Sensul nu ți-l dă decât cununia. O iei de mână, mâna ei e prelungirea mâinii tale, sunteți amândoi strălucitor de curați, iar curățenia voastră e ca o schimbare la față, îi orbește pe toți cei din jur care nu mai pot să înțeleagă ce se petrece, și vă lasă să înaintați spre marea taină a cununiei ce strălucește mai puternic decât curățenia voastră, acesta este sensul dobândit alături de o femeie, hierogamia, extazul contopirii, dezmărginirea, iar aceasta trebuie să vă însoţească tot timpul fiindcă, dacă aţi uitat, sunteţi pierduţi…”.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *