“Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși”, Florin Bican

  •  
  •  
  •  
  •  
Editura Arthur, 2014, 270 de pagini
Editura Arthur, 2014, 270 de pagini

O carte fantastică! Asta mi-am spus după ce am închis romanul lui Florin Bican (născut în 1956!, omul, nu romanul). O poveste multiplă, spusă de nişte cai năzdrăvani, la un soi de Paşte al cailor, cu martori doi părinţi şi un copil, Doru, cu al său căluţ din plastic, Ralf. Un fel de Decameron, în care miza poveştilor este să (re)dea viaţa normală calului, botezat de Spân, Jumătate de Iepure Şchiop. Poveştile, doldora de feţi-frumoşi, harap-albi, spâni şi cai năzdrăvani, au avut ca punct de plecare scrieri clasice din literatura română, actualizate, cumva rimate la proza modernă, prin noţiuni ale prezentului, fermecătoare pentru cei adulţi şi atrăgătoare pentru cititorii-copii, care acum descoperă literatura.

Este genul de carte pe care i-aş face-o cadou unui copil, fără să am vreo ezitare. De ce? Pentru că e despre bine şi rău, iar binele învinge, desigur, aşa cum ştim din copilărie şi de la Hollywood, însă învinge într-o manieră fermecătoare, după nenumărate provocări (de fapt, numărate, că sunt mai mereu doar trei, cifra magică în basme). E adevărat, Florin Bican are nişte puncte de plecare, însă vă rog să mă credeţi: stilul lui nu e cu nimic mai prejos faţă de un Ispirescu, Eminescu sau Creangă. Reuşeşte să te introducă în atmosferă, are cursivitate, elemente de legătură, limbaj adaptat, are tot ce-i trebuie pentru a contura, cu tuşe groase, un univers credibil. Chiar mă gândeam în timp ce-i citeam romanul cum ar arăta o ecranizare pentru aşa ceva? Ar fi fabuloasă! Cu cai năzdrăvani, cu imagini extraordinare, pustiuri, împăraţi (Verde, Roşu etc.), fete de împăraţi, fii buni, fii răi, Spânul, în mai multe forme sau încarnări, ca un Gollum, Doamne, ce film uluitor ar ieşi, dacă ar fi resurse suficiente!

Iar în privinţa celor mari, dacă nu vor reintra în atmosfera de basm din copilărie, sigur vor fi încântaţi să dibuie conexiunile (menţionate, de altfel, la sfârşit, de autor) cu Lewis Carroll sau Lucian Blaga, precum şi cu Shakespeare.

De un lucru sunt sigur în ce mă priveşte, după ce am citit „Şi v-am spus povestea aşa”: când voi mai vedea un cal, mă voi gândi dacă nu cumva are nişte aripi foarte bine lipite de corp. O tavă cu jăratic m-ar ajuta să-mi dau seama 🙂 Şi cine ştie dacă nu cumva m-ar ajuta să zbor ca vântul şi ca gândul, mai iute ca un low-cost, până la capătul pământului, ca să aduc nu ştiu ce verze sau apă vie şi apă moartă de la munţii care se ciocnesc! Şi să mă întâlnesc cu acest Harap Alb cu faţă umană (umană mai ales din cauza/datorită fricii cu care l-a altoit Florin Bican (nu-mi amintesc de un Harap Alb atât de temător ca aici, dar şi amuzant, în acelaşi timp). Bine, şi cu fetele împăraţilor, cele mici, desigur, că doar ele rămân nemăritate. C-aşa-i în basme şi poveşti!

Nu ştiu unde s-a ascuns Florin Bican toţi anii ăştia, dar ar fi bine să spună poveşti în continuare.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *