“Care-i faza cu cititul?”

  •  
  •  
  •  
  •  

În cazul unora, prima carte n-a fost una tipărită, ci mai degrabă una formată din poveștile spuse de cei mari, părinți sau bunici. Florin Bican este unul dintre scriitorii fericiți să fi avut o mamaie ca o antologie de poveşti. O antologie volatilă, cum o numeşte autorul cărţii remarcabile „Şi v-am spus povestea aşa”, ceva la fel de fragil şi de sensibil şi de fin ca aripile unui fluture. Şi fac trimiterea către fluturi ca să remarc metafora şi comparaţia dintre arte pe care numai Mircea Cărtărescu ar fi fost în stare să le insereze într-o carte pentru copii.

„Cărţile sunt fluturi cu care zburăm prin propria noastră minte, sub bolta uriaşă a ţestei noastre.” (Mircea Cărtărescu)

Iar filmele, fotografiile sau jocurile pe computer sunt şi ele fluturi, însă cu o singură aripă. În timp ce ele rămân cel mult la nivel tridimensional, cărţile te poartă prin sute de dimensiuni simultan.

O idee de o frumuseţe inegalabilă. O concluzie pe care o aprobi chiar dacă prima carte pe care ai buchisit-o a fost cea de bucate a Sandei Marin, precum Paul Cernat. Începutul, privit retrospectiv, este de cele mai multe ori amuzant, cu pagini rupte sau cu cărţi citite mai degrabă din memorie, din moment ce textele erau ştiute pe dinafară în urma lecturilor repetate ale celor mari. De pildă, Cristian Teodorescu citea „Scufiţa Roşie”, la patru ani, într-o ediţie ilustrată, cu paginile cartonate, urmărind fiecare rând cu degetul şi fără să se încurce, pentru că o ştia pe de rost de la mama lui.

Cele mai multe dintre textele acestui volum sunt pline de emoţie şi nostalgie, iar unele sunt adevărate bijuterii de proză scurtă, cum e, de exemplu, textul Ioanei Pârvulescu despre un anticar misterios, pentru care câştigă o întrecere nu cine ajunge primul la linia de sosire, ci ultimul.

Sunt provocatoare, te fac să-ţi aminteşti primele tale cărţi şi momentele speciale care te-au purtat către librării şi biblioteci, şi care te-au format drept cititorul de astăzi. Puse la un loc, semnăturile lor (menţionez doar câteva nume, la întâmplare şi nu prea 🙂 : Dan Lungu, Robert Şerban, Dan Sociu, Cezar-Paul Bădescu, Neagu Djuvara, Vasile Ernu etc.) dau o carte pe care sigur o voi reciti, pentru că are darul să împrospăteze pofta de lectură. Şi s-o amplifice. Şi, probabil, în cazul celor mici, cărora de altfel le este desinată, să o genereze.

Iar când o să-mi fie mai greu ca cititor şi când o să vreau linişte, să mai inspir puţin din atmosfera de vis a cărţilor, o să scot din portofel bileţelul pe care-mi notez acum universul copilăriei lui Ioan Groşan:

„M-am născut în nordul ţării, în Maramureş, în comuna Satulung, aşezată în lunca râului Someş, la poalele Munţilor Gutâi. Locuiam împreună cu tata şi mama în două camere din Primăria comunei. Tata era funcţionar acolo, iar mama, bibliotecară. Biblioteca satului era într-o cameră lipită de sufrageria noastră, de care o despărţea o uşă niciodată încuiată. Aşa că mare parte din copilărie mi-am petrecut-o printre cărţi. Biblioteca, parcul mare cu copaci imenşi, cu trunchiuri albe, despre care mai târziu am învăţat că se numesc platani, şi castelul aflat vizavi de Primărie, castel care aparţinuse unui nobil maghiar, au fost spaţiile mele preferate de joacă.”

Cum să nu creşti scriitor cu aşa seminţe?

Şi care-i faza cu cititul? Cum care?! Câştigă cine ajunge ultimul.

“Care-i faza cu cititul?”, Liviu Papadima (coord.), ilustraţii de Irina Dobrescu, 192 pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro și pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *