Bucureștiul din “Manuscrisul fanariot”

  •  
  •  
  •  
  •  

manuscrisulÎntr-un roman de inspirație istorică, de frescă a mentalităților, dar și a istoriei brute, mari și mici, un roman de dragoste, al modului în care relațiile de putere și influențele nu pot opri la infinit glasul inimei, am regăsit imagini fermecătoare cu un oraș plin de contraste. Doina Ruști a știut să extragă frumusețea, chiar și acolo unde parfumul, culoarea sau cuvintele ar fi inspirat un cadru mai puțin idilic față de cel imaginat de ea.         

Un oraș al inimilor ușoare, între zidurile căruia se topește orice suferință, ștearsă din Cartea Destinului ori din alte cărți copiate după aceasta.

De cum treci podul (Șerban-Vodă, ulterior Lascăr), singura intrare în oraș, îți dai seama că toată viața ta de până atunci nu mai face doi bani. Orașul trăiește dintr-o aromă înnoită continuu, din acea răsuflare călduță care invadează toți porii și care face ca orice nou-venit să uite ce-a trăit, transformat pe loc în emir cu ochi de safir, în nabab cu trăsuri și palate, în guvernator, polcovnic sau măcar într-un conțopist din alaiul domnesc.

În București, nu există absolut nimeni care să nu cadă într-o lungă euforie. Aici nu există griji și nici tristeți lungi, ceea ce explică însuși numele acestui oraș vesel, ca un clopoțel în zăpezile iernii.

E orașul cântat de un anume Selim și pe care pariaseră grecii din Fanar, un oraș plin de meșe, pentru că până și bărbații care nu cheliseră încă preferau să le poarte. Oriunde ți-ai fi aruncat ochii vedeai numai cefe rase, dar sub fesuri, sub ișlice ori sub șalurile vărgate se aflau întotdeauna meșele care băgaseră boala în bărbați și schimbaseră gusturile femeilor.

Străzile sunt pline de calești luxoase, de trăsurici vieneze, dar și de șoapte, ca o gură flămândă, ca un oraș sugativă. Bucureștiul este un oraș mâncător de cuvinte. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt e o scânteie, un combustibil care ține orașul în viață. În același sens, în București, orice secret se făcea țăndări în cel mult o oră.

În ciuda reputației sale de loc vesel, Bucureștiul era plin de suspine, pe care le scotea la iveală orice voce care îi șoptea numele făcut din flori de zarzăr și din fierbințeala ardeiului perpelit pe cărbuni. În oraș, viața se derula cu intensitate și fără nicio sfială față de noii stăpâni. (…) Adevărații stăpâni nu erau nici turcii, nici nemții, ci doi sfinți în numele cărora se luau toate hotărârile importante. Unul era Sf. Gheorghe, omorâtorul de bestii, iar celălalt Sf. Dumiru, ocrotitorul orașului București.

Fermecătoare și descrierea perioadei în care se pregătea mustul:

Era noapte de octombrie și tot Bucureștiul mirosea a must și-a grătare. În curți, strugurii fermentau cu năduf, iar mâini mulțumite strângeau clăbucii de sânge în castroanele albe, împodobite pe margini cu albăstrele și flori roșii de mac. Nu avea nimeni o preocupare mai importantă decât această spumă, pe care strugurii o revărsau vulcanic peste marginea butoaielor noi.

Pe de altă parte, una din imaginile emblematice ale orașului este cea a femeilor care spală rufe lângă podurile de peste Dâmbovița, într-o gălăgie totală, mai mult dezbrăcate, nu doar pentru că-și ridicau poalele, ci și din cauza decolteului larg. Și nu doar spălătoresele, ci și restul bucureștencelor își scoteau țâțele la vedere, rostogolite peste beteliile pieptarului până la sfârc, uneori ieșit și el pe jumătate, așa cum îl făcuse mă-sa ori îmbrăcat într-un degetar de mătase, brodat cu fir aurit. Totuși, aici e greu cu femeile!, zice dascălul Arghir, credeai că ești la Salonic sau la Stambul?

Nimeni nu ieșea prin oraș fără să-și dea cu alifii ori cu uleiuri înmiresmate, între care moscul și liliacul erau printre cele mai scumpe. Turnate în pânzeturi, în căldările de săpun, pe macaturi, risipite la rădăcina părului și trecute pe la subțiori, parfumurile arătau adevărata valoare a oricărui bucureștean. Unii își frecau și lingurile cu el, mai ales pe cele de lemn, care cu timpul ajungeau la fel de mirositoare ca și santalul.

Imaginile Bucureştiului sunt mai prezente în prima treime a romanului. Oraşul are întâietate aici, pentru ca, ulterior, să facă loc sarabandei de fapte, gesturi şi magii. Este de citit, nu doar pentru cum surprinde Bucureştiul, ci pentru întreaga vrajă pe care o creează.

Elefant.ro

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *