Scriitorul ceh Roman Ráž: „Le mulţumesc militarilor români pentru eliberarea Cehoslovaciei!”

dsc033352Cum Cehia a fost ţară invitată a Salonului Internaţional de Carte Bookfest, ediţia 2015, nu am ratat ocazia de a sta de vorbă cu unul dintre reprezentanţii săi. Un scriitor foarte important, care a trăit eliberarea ţării sale de către Armata Română, şi care poartă un respect deosebit militarilor români. Interviul a fost realizat pentru Observatorul militar, însă nu doar acest lucru m-a convins că vreau să-l cunosc pe Roman Ráž. Înainte de Bookfest, i-am citit romanul recent apărut la Editura Cartier, Faust moare de două ori, o carte care m-a surprins plăcut pentru că… am o afinitate față de literatura sud-americană. Faust… e plasat într-un spațiu fictiv, dar sud-american, în mijlocul loviturilor de stat și al derulărilor rocambolești de fapte și eroi, încât Roman Ráž pare nu un scriitor ceh, ci sud-american. Despre carte, am scris pe bookhub.ro, și vi-o recomand cu căldură, iar pentru interviu țin să-i mulțumesc și aici doamnei Lidia-Veronica Našincová, care a tradus live din cehă vorbele scriitorului (și este, de altfel, și traducătoarea acestui roman).

Domnule Roman Ráž, aţi făcut armata trei luni, ca transmisionist. Cum vă amintiţi perioada?

Eram student la filologie când am fost nevoit să urmez acea perioadă de pregătire militară la transmisiuni. Bineînţeles, nu erau ca acum mijloace tehnice foarte mici, ci uriaşe, cu multe cabluri, care se tot combinau, însă n-am avut şansa de a şi vorbi cu cineva cu acele mijloace. Una peste alta, pentru mine, dar cred că şi pentru armată, a fost bine că perioada respectivă nu a fost prea lungă.

În schimb, îmi amintesc cu mare plăcere de armata română. Când aveam zece ani, am fost la băile din Moravia, Luhačovice, unde aşteptam din zi în zi eliberarea. Fugeau nemţii şi se apropiau ruşii. Erau deja pregătite toate lozincile uriaşe, Bine aţi venit, fraţilor ruşi!, iar eu am ieşit în piaţă şi vedeam deja cum vin spre noi trupele ruseşti. Dar era numai o impresie, pentru că aveam să-mi dau seama repede că veneau românii. A fost aşa de frumos momentul!… În familia mea, dintotdeauna românii au fost bine primiţi. Părinţii mei mergeau în România, pe litoral, încă dinainte de război, la Carmen Sylva, şi am fost foarte fericiţi că atunci au venit la noi românii şi nu ruşii. Din păcate, deşi erau aşa de buni, românii erau puşi în prima linie a frontului şi trebuiau să meargă exact în spatele nemţilor care se retrăgeau. Şi au stat foarte puţin în localitatea de băi. După ce au plecat ei, am rămas şapte zile fără nicio armată, fără pază, după care au venit ruşii. Dar aceştia au făcut numai rău. Despre acestea scriu acum într-o trilogie despre bunica mea, din care au apărut deja primele două volume. Apar acolo şi situaţii comice, când nimeni nu ştia limba română, însă toţi reprezentanţii oraşelor voiau să-i întâmpine bine pe români. Din fericire, găseau pe cineva care ştia franceză şi era un mare noroc că majoritatea românilor mai cultivaţi ştia franceza. Traducătorul meu, Jean Grosu, vorbea perfect franceza… Iar tatăl meu, pentru că studiase în Elveţia şi locuise şapte ani la Paris, se simţea în România ca acasă. Acum regret că franceza nu se mai vorbeşte atât de mult la Bucureşti. Ne-am globalizat atât de bine, încât vorbim numai engleză.

Veneaţi des aici la sfârşitul anilor ’50…

Cu mare bucurie.

Cum era România atunci şi cum o regăsiţi acum?

Venind dintr-o ţară fără mare, m-a fascinat în primul rând litoralul. Marea Neagră a fost prima mare din viaţa mea, iar staţiunea Eforie era de atunci elegantă. Pot spune că litoralul românesc era mai şarmant faţă de cel bulgar. Tot atunci am fost prima dată la Bucureşti şi îmi amintesc că am vizitat piscina de la Lido şi comparam tot ce vedeam cu ce era pe Champs-Élysées. În ’58, în Bucureşti, pe marginile bulevardelor erau multe florării, iar bărbaţii români erau mai galanţi ca cehii. Mai este această atmosferă?

(sunt puţin încurcat, recunosc)

Cred că da, însă aş prefera să-mi spuneţi impresia dvs. Florării mai sunt…

Oraşul are un potenţial fantastic. Are bulevardele frumos concepute, largi, elegante, şi asta încă din timpul lui Carol I, care construise Bucureştiul ca pe un Paris al estului. Acum, regăsesc un oraş cosmopolit, frumos şi extrem de deschis. În acel moment, în anii ‚ ’60, era un oraş închis, în care te simţeai ca într-o cuşcă, era ceva cenuşiu. Deci pot spune, cu satisfacţie, că acum este o metropolă europeană.

faust_moare-349x530Cuşca pomenită de dumneavoastră mi-a amintit de colivia din Faust moare de două ori. Am citit cartea cu mare plăcere, un roman extraordinar…

Mulţumesc.

Şi îmi pare că nu vorbesc cu un scriitor ceh, ci cu un sud-american.

A fost absolut necesar să montez povestea cât mai departe de Europa. Era cenzură, ne aflam în comunism.

Iniţial a fost o piesă de teatru radiofonic, difuzată în premieră în 1967. În 1969, romanul, bazat pe acea piesă, a fost interzis. Care era procedura pentru a interzice o carte?

Din 1963 până în 1968, a fost o libertate relativă. Cinci ani când se putea călători în vest, dar cu invitaţie. Era un val de piese de teatru, iar cehii aveau un renume mondial prin piesele lor radiofonice foarte bune. Aveam patru-cinci autori foarte buni, ale căror piese se jucau în toată lumea… Pe de altă parte, eu sunt un apolitic, n-am fost niciodată în vreun partid şi e important să ştiţi că tatăl meu a fost închis de comunişti, motiv pentru care a şi murit. Aveam dosar prost. Dar, când în anii ’60 am văzut această destindere, am început să scriu piese politice. Am scris cinci, una dintre ele fiind aceasta, Faust moare de două ori. Am plasat-o în America de Sud, pentru că acolo schimbările de regim erau permanente. Toată lumea pricepea că era vorba de manipularea politică din Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică. Dar subiectul era departe, nu ne privea, iar piesa a trecut cu bine, s-a jucat în Canada, Irlanda, Italia, Elveţia şi Germania, şi a avut mare succes. Dar când am introdus tema în roman, a venit ocupaţia sovietică şi a început realismul socialist, când m-au dat afară de la televiziune şi mi-au interzis trei cărţi, inclusiv publicarea acestui roman, care a zăcut în sertarul meu peste 20 de ani.

V-aţi gândit să semnaţi cu pseudonim?

Chiar am trăit aşa, publicând sub alt nume. Însă tema acestui roman era atât de distructivă politic, încât nu putea să apară semnată de nimeni în acea perioadă. Romanul arată cum te poate distruge puterea politică. Practic, succesul politic depinde numai de escrocherie.

Când a apărut piesa radiofonică, aveaţi 32 de ani. Iar acum, aproape 80.

Asta nu e deloc o veste bună. (zâmbeşte)

Aţi rescrie romanul?

Tot aşa l-aş scrie. Puterea politică se poate obţine numai printr-un martir. Personajul principal din Faust moare de două ori promite orice, vorbeşte cu un populism incredibil, cucereşte mulţimea, oamenii sunt încântaţi, îl urmează, şi apoi el dispare şi toţi spun ah, dacă ar trăi, totul ar fi altfel! Şi avem martirul, iar partidul trăieşte pe seama acestui martir şi creşte. Este o temă veşnică, care apare şi în religie. Întotdeauna avem nevoie de victime, pentru că ele sporesc gloria. Însă aici se complică situaţia, pentru că bărbatul acesta nu moare şi, bineînţeles, urmează peripeţiile pe care le-aţi citit.

Extraordinare, de altfel… V-aţi apucat de scris la 15 ani. Ce este literatura pentru dumneavoastră? O formă de rezistenţă?

Iniţial, nu. Ca orice tânăr, am început cu poezia. M-am îndrăgostit la 15 ani, iar iubita mea era cu trei ani mai mare. I-am scris 54 de catrene despre iubire. Din păcate, nu s-a ajuns la nimic cu iubita, cu toată poezia mea…

Poate îi plăcea proza.

(Râde) Am rămas la poezie, până la 22-23 de ani. Între timp, am început să scriu şi proză, iar primele povestiri le-am publicat în 1958, când mi-a apărut şi ultimul meu volum de povestiri. Acum scriu despre bunica mea, trilogia de amintiri. Urmează să apară al treilea volum. Dar mai am încă două cărţi scrise, terminate. Am o fiică de 16 ani…

16 ani?

Da, cu a patra soţie. Îmi retrăiesc tinereţea cu ea. Mai am o fiică de 32 de ani… Iar pentru că fiica mea cea mică duce această viaţă nebună, globalizată, este la liceu, m-am gândit că din acest mediu o să scot sigur o carte. Însă mă jenez puţin ca un bărbat aşa în vârstă să scrie despre tineretul de acum. Romanul este aproape gata, dar mi-e ruşine să-l prezint şi să-l public. Chiar dacă n-ar fi potrivit să-l semneze altcineva, m-am gândit că poate îl semnează chiar fiica mea. Cum vă spuneam, mai am încă o temă, pe care vreau s-o termin acum, în vară, cu probleme legate de islam, un roman a cărui acţiune se petrece la Amsterdam. Va fi un roman despre tragedia senectuţii, despre marea iubire şi despre problemele Europei, confruntată cu multe cazuri sociale legate de emigranţi. Aproape doi ani şi jumătate mi-am petrecut la băi, cu acea trilogie, iar cele două titluri despre care v-am vorbit au fost pentru mine ca o detaşare de la amintirile legate de bunica mea.

Sper să le văd în limba română.

Da, şi eu sper să ne vedem aici, la Bucureşti, când o să prezint aceste romane.

La final, vă rog să vă adresaţi veteranilor, militarilor români care au contribuit la eliberarea Cehoslovaciei…

Le mulţumesc mult pentru curaj! Am regretat mereu că ruşii îi trimiteau în prima linie. Nu erau bine înarmaţi, dar aveau curajul fantastic de a merge împotriva germanilor şi a-i alunga din Moravia. Regret că, în timpul comunismului, în Cehoslovacia, nu s-a vorbit deloc de importanţa acestui act al românilor, ci numai despre eliberarea de către Armata Roşie. Însă noi, acolo, în Moravia, ştim că românii ne-au eliberat. Le mulţumesc foarte mult pentru eliberare!

Născut în 1935, la Praga, Roman Ráž a studiat istoria artei şi estetica la Facultatea de Litere a Universităţii Masaryk din Brno, apoi la Facultatea de Arte Cinematografice din Praga. A susţinut doctoratul în arta teatrală şi cinematografică la Universitatea Carolină din Praga. A debutat în 1962 cu volumul de povestiri Singura noapte, urmat de Profesorul de cântec păsăresc (1966), Cine l-a făcut pe Matyáš să tacă (1968), Odată să priveşti înapoi (1968), Moartea în casa castanie (1976), Vânzătorul de umor (1979), ultima tradusă în mai multe limbi şi ecranizată. A scris peste douăzeci de piese radiofonice şi pentru televiziune, dintre care multe au fost prezentate în Canada, Irlanda, Elveţia, RFG ş.a. Romanele sale, 11, începând cu anul 1981 (între care şi Faust moare de două ori, publicat recent la Editura Cartier), l-au impus drept unul dintre cei mai importanţi prozatori cehi contemporani.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *