“Numărul zero”, Umberto Eco

  •  
  •  
  •  
  •  

Mărimea contează? Fanii lui Umberto Eco vor spune că nu, deși noul său roman, „Numărul zero”, e subţire. Ca număr de pagini, nu vă gândiţi la vreo metaforă răutăcioasă.

Suntem în aprilie 1992 şi îl cunoaştem pe Colonna, un bărbat la vreo 50 de ani, care după câteva slujbe în domeniul editorial, inclusiv cea de negru (sau ghostwriter), vine la Milano, ca să asculte o propunere ciudată. Unul, Simei, îi cere să scrie o carte, care se va chema Mâine: ieri, şi care-l va avea ca semnatar pe Simei. Despre ce ar trebui să fie cartea? Munca de un an la un ziar cu acelaşi nume, Mâine, care nu va apărea niciodată. Ziarul, susţinut financiar de cineva cu proprietăţi hoteliere, dar şi în media, ar urma să funcţioneze doar ca proiect, cu câteva numere „zero”, într-un soi de rulaj orb, menit să slujească şantajelor patronului, numit şi Comandorul.

Aceasta ar fi partea care m-a atras cel mai tare, cea în care Simei, ajutat de Colonna şi de câţiva ziarişti, care mai de care mai puţin competenţi, creionează structura ziarului şi direcţiile sale de lucru. De altfel, greu de zis care ar fi aceste direcţii, pentru că una singură pare să le bată pe toate: dorinţa patronului. Orice subiect este dificil de tratat, pentru că are de-a face cu cineva. Şi de ce să deranjezi dacă n-ai niciun interes?

„Când vom face un ziar adevărat”, zice Simei, „dacă un magistrat e aruncat în aer, va trebui să vorbim cu siguranţă de asta, şi vorbind la cald, am risca să ne hazardăm în ipoteze care la câteva zile după aceea ar fi dezminţite. Un risc pe care un ziar adevărat trebuie să şi-l asume, dar de ce noi? De obicei, chiar pentru un ziar adevărat, soluţia cea mai prudentă este s-o dăm pe coarda sentimentală, să ne ducem să intervievăm rudele.”

Am identificat dispreţul lui Eco (sper să nu fie un termen prea acid) la adresa modului în care se face presă. Sau se făcea în 1992, deşi, cel mai probabil, lucrurile au involuat în privinţa moralităţii şi obiectivităţii, chiar şi în presa occidentală, nu doar la noi. În Simei parcă l-am văzut pe Dinică, în rolul din Filantropica – „Mâna-ntinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană. Fii profesionist, ce dracu’!”. „Să nu facem prea multă filozofie şi să lucrăm ca nişte profesionişti”, îşi învaţă Simei colaboratorii. Altfel spus: „antrenaţi-vă să faceţi să reiasă ştirea de-acolo de unde nu era sau unde nu se putea vedea, curaj”. În plus: „Ziarele învaţă lumea cum trebuie să gândească. (…) Oamenii la început nu ştiu ce tendinţe au, apoi noi le spunem şi ei îşi dau seama că le aveau”.

Eco patinează cu graţie când vine vorba despre manipulare şi propagandă, ştie lucruri, se vede, însă tot mai bine se simte când ajunge cu propaganda pe panta conspiraţiilor, în zona care l-a făcut cunoscut. Cu ceva istorie, cu ceva scenarită, el construieşte, pe seama unui redactor mitoman sau chiar paranoic, Braggadocio, o variantă, condusă în timp cu foarte multe detalii, a execuţiei liderului fascist Benito Mussolini. Braggadocio, care face o cercetare serioasă pe subiect, i se destăinuie lui Colonna, pe măsură ce descoperă tot felul de mistere. Se pare că executată atunci ar fi fost dublura lui Mussolini, iar adevăratul dictator ar fi fugit în Argentina sau ar fi fost adăpostit de Vatican. Nu prea m-a distrat partea asta, cam înţesată de amănunte istorice, multe dintre ele ficţiuni brodate pe nume reale, însă un istoric le va găsi cu siguranţă farmecul, mai ales că se referă şi la Gladio, o structură secretă dezvoltată în Europa de Vest după Al Doilea Război Mondial, ca protecţie împotriva unei eventuale ofensive sovietice.

Pe fundalul celor două fire narative – cel conspiraţional, legat de Mussolini, şi cel al muncii în zadar din redacţie – Eco mai vine cu unul, şi-l îndrăgosteşte pe Colonna de Maia, singura femeie din echipă, o tinerică naivă şi fragilă, care nu suportă să vadă că redactorul-şef nu-i ia în serios sugestiile. Cum se leagă toate acestea, veţi vedea în „Numărul zero”, pe care, la un moment dat, Eco l-a oprit din „fabrică”, pentru că personajele sale semănau prea tare cu cele din „Pendulul lui Foucault”. Şi în timpul pauzei, a scris „Baudolino”, publicat la noi tot de Polirom. 592 de pagini are „Baudolino”, faţă de 232 „Numărul zero” (mai potrivită ar fi o comparaţie legată de numărul de caractere, însă ideea tot se susţine).

Editura Polirom, 2015, traducere din limba italiană şi note de Ştefania Mincu, 232 de pagini
Editura Polirom, 2015, traducere din limba italiană şi note de Ştefania Mincu, 232 de pagini

Spre final, Colonna povesteşte aşa: „În amurg, priveam posomorât lacul ce se întuneca. Insula San Giulio, aşa de scânteietoare în soare, răsărea acum din ape precum insula morţilor a lui Böcklin”. (Arnold Böcklin, 1827-1901, Insula morţilor, foto sus)

O viziune sumbră asupra vieţii, pe care Colonna o are după câteva peripeţii de thriller. Merită să le citiţi în „Numărul zero”, un roman care nu convinge nici în materie de personaje (niciunul memorabil), nici în privinţa relaţiei amoroase Colonna-Maia, însă contrabalansează cu oglinda modului de a construi un ziar şi cu speculaţia istorică legată de Mussolini.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *