Doina Ruşti: „Scrisul este modul meu de a fi”

Plecând de la un text vechi, descoperit în arhive, Doina Ruşti a scris un roman fermecător: Manuscrisul fanariot.

Dacă ar fi să vă povestiţi viaţa, acum, după publicarea acestui roman, cu ce aţi începe?

coperta1Sunt multe momente importante în viaţa mea, dar la vârsta asta aş începe cu bucuriile, cu fericirile. Până nu demult, povestea de la temelia oricărei rememorări ar fi fost moartea tatălui meu, care m-a marcat şi mi-a distrus copilăria, o crimă fără criminal, neelucidată nici astăzi, pe care, de altfel, am folosit-o ca pretext în Omuleţul roşu, romanul meu de debut. Însă acum nu m-aş mai întoarce la faptele acelea crunte, ci cred că aş începe cu bucuriile care mi-au umplut sufletul. Una dintre acestea este perioada în care m-am documentat pentru Manuscrisul fanariot. Ştiţi, fiecare carte are o poveste fericită, dar întotdeauna ultima carte este cea mai aproape de sufletul unui scriitor. Iar Manuscrisul fanariot a însemnat o muncă laborioasă de doi ani, precedată de alţi ani de documentare şi de fericire în jurul acelei poveşti, pe care am descoperit-o într-un text vechi, după care am continuat să mă cuibăresc în ea, să mă identific acelui personaj încât, în momentul de faţă, sunt pentru mine mai intense şi mai energizante întâmplările de dinainte să încep să scriu romanul, decât cele ale scriiturii propriu-zise.

La sfârşitul romanului, aţi reprodus textul manuscrisului. Mă întrebam cum, Doamne, poate cineva să găsească un aşa textuleţ şi să-i vină ideea atât de consistentă a unui roman?

Istoria nu se străduieşte să noteze detaliile, trăirile oamenilor. De altfel, ştim că stilul administrativ este foarte sec şi, bineînţeles, acest manuscris nu face excepţie. Însă eu eram obişnuită cu stilul acesta. Pentru mine, un manuscris nu este o simplă relatare a unor fapte brute, iar când am întâlnit acest text, mi-au intrat în minte două lucruri: că este vorba despre un grec cu nume românesc şi că el este într-o situaţie pe care puţini oameni pe lumea asta ar accepta-o, însă pe care el o acceptă de bunăvoie. Deja două pretexte bune pentru un roman.

L-aţi scris în doi ani, dar ştiu că aţi renunţat la o parte din materia brută. Cât de mult a rămas pe lângă?

Capitole întregi. Fac asta cu uşurinţă, nu sunt atât de ataşată de un text, ci de obicei îl tot aranjez până îmi place.

Gândindu-vă la soarta romanelor anterioare, aveţi vreun regret legat de ceea ce aţi tăiat?

Am avut o ezitare în legătură cu Fantoma din moară, care este şi romanul asupra căruia am lucrat cel mai mult. Când cartea trebuia să intre în tipografie, m-am răzgândit şi am făcut o schimbare, o completare. La finele unuia din cele trei capitole, în grabă, cu nerv… Trebuia să stau, să mă mai gândesc puţin. E singurul meu regret, că acolo am aruncat un text, pe nerăsuflate, fără să-l fi revăzut.

Criticii şi-au dat seama?

Unul singur, care nu a fost chiar dur… Paul Cernat, un cititor foarte atent, a simţit că bucăţica aceea era din alt film.

Dacă ar fi să rezumaţi foarte pe scurt Manuscrisul fanariot, ce aţi spune?

Adolescent îndrăgostit şi, evident, nebun.

Pentru Manuscrisul fanariot, v-aţi întrerupt munca la un roman despre paşoptişti.

Da, romanul meu de fond, ca să zic aşa. Nu cred că-l voi termina vreodată, nu aş vrea, pentru că este romanul în care mă odihnesc. Am mult scris la el şi ar putea constitui un roman şi mâine, dar asta ar însemna să mă despart de bucuriile mele. De altfel, mai am un roman scris în urmă cu mulţi ani, peste care nu m-am mai uitat. Şi mai sunt teancuri de povestiri de prin anii ’80, pe care nu le-am recitit.

Dar cum de scrieţi atât de mult?

Este modul meu de a fi. Nu scriu mult, ci destul de greu, dar disciplinat, o oră pe zi, când mă trezesc. Alţii fac gimnastică, eu scriu şi mă încarc. Nu contează dacă mi-au ieşit cele scrise în acea oră, important e să intru într-o poveste, să iau energia personajelor mele şi să merg mai departe. Noaptea, mă întorc la text şi mă bucur de fiecare detaliu, mai modific…

Timp de citit mai aveţi?

Sigur. Printre. De obicei, când scriu un roman, citesc nonficţiune, memorii, istorie, arhive etc., iar între romane, ficţiune până mi se face rău, după care trebuie să iau o pauză. Înainte să mă reapuc de scris, trebuie să mă curăţ şi nu mai citesc romane, uneori aproape nimic.

Scrieţi fără să luaţi în calcul reacţiile?

Cartea s-ar duce la vale dacă te gândeşti la ce-ar zice lumea. Abia la revizie, mai iei în calcul una sau alta, dar eu nu mă prea gândesc la aşa ceva.

Ce vă face să zâmbiţi?

De regulă, răutatea înverşunată a oamenilor, nu ştiu de ce. Unii sunt foarte înverşunaţi fără niciun motiv, iar asta îi transformă în caricaturi, în neoameni. Pe unii îmi place să-i privesc, să mă amuz. Nu am timp să mă cert, în schimb îmi place să-i văd pe alţii cum înjură, pentru că devin material pentru scrisul meu.

De când nu aţi mai fost în Comoşteni, satul natal?

De prin ’80… I-aş altera imaginea care există în amintirile mele şi cu siguranţă ar fi o dezamăgire. Niciodată nu e bine să distrugi reperele, iar Comoşteniul face parte din geografia mea sentimentală. Acolo mi-am trăit primii ani ai copilăriei, am plecat când aveam 11 ani, dar am revenit în vacanţe, până când nu m-am mai dus deloc. Nici nu ştiu dacă m-ar mai recunoaşte vreun om d-acolo… Cineva mi-a trimis pe internet o fotografie a fostei case părinteşti, cu tencuiala dată jos. Era străină şi mi-a părut rău că m-am uitat la poză, pentru că nu mai era nimic acolo din casa noastră somptuoasă de altădată. Satul e la vărsarea Jiului în Dunăre, în dreptul insulei Copaniţa. Aveam o casă mare, veche, cu multe amănunte, cu trăsuri ascunse în magazie. Nu lipsea nimic din locul ăla: râul, bălţile, insula, pădurea şi, de asemenea, câmpurile nesfârşite. Toate aceste lucruri sunt benefice pentru imaginarul unui scriitor. Casa cu 10 camere, pătulul, grajdul mare, cât casa, în continuare, bucătăriile de vară, atelierul de vară al bunicului meu, pasionat de sculptura în lemn, magazia cu subsol şi două etaje deasupra, un chioşc de vară şi o pivniţă cu bolţi, în care te puteai pierde. Se făcea totul acolo, în curte, aveam tot ce ne trebuia şi nu cumpăram decât zahăr şi ulei. Existau cufere, lăzi cu paiete, şifoniere cu oglinzi mari, tavane înalte, tot felul de mese rotunde, iar sobele aveau multe coloane, ceea ce le făcea să arăte ca nişte temple. Îmi amintesc deseori de momentele în care mă regufiam între coloanele unei sobe. Aveam o plantaţie de smochini bătrâni…

Vorbiţi aşa de frumos despre ce era acolo că parcă m-aş duce eu însumi să văd locul şi casa.

Da, însă eu nu m-aş mai duce. Exista lângă fereastra camerei mele un tei bătrân, care stătea să moară încă de pe atunci. La fel, aveam un brad. Iar smochinii făceau nişte umbre care încă stau în sufletul meu. Livada de vişini… Puţini au şansa de a avea atâtea detalii în prima parte a vieţii lor. Şi aş vrea să păstrez în memoria mea spaţiul respectiv.

Aţi mai povestit despre un bărbat condamnat la moarte pentru că furase banii unui regiment în timpul Primului Război Mondial…

Da, este un episod real, pe care l-am găsit scris pe marginea unei cărţi, în magazia cu vechituri a bunicilor mei. Pe manşeta cărţii, un pictor îşi scrisese nenorocirea, iar eu nu ştiu nici astăzi dacă era vinovat sau nu. Am fost marcată de acea poveste, pe care am introdus-o şi în romanul Omuleţul roşu. Oricum, legăturile mele cu viaţa armatei sunt cu mult mai interesante în Zogru şi mai ales aici, în Manuscrisul fanariot, unde, fiind vorba despre un roman istoric, m-am documentat şi în legătură cu acest aspect. Şi am acolo un moment, al intrării lui Moruzi în Bucureşti, când prezint diversele categorii din alai, între care şi soldaţii de la agie, dar şi cei care păzeau graniţele oraşului. Mă încurcasem rău de tot şi am citit mult, pentru că agia avea şi mercenari, pe când spătăria era autohtonă, cu organizare minuţioasă, şi avea misiunea de a păzi intrările în oraş. N-am folosit mult în roman, însă am intrat cu documentarea în modul de organizare al armatei din secolul XVIII, ca să înţeleg cât de bine era păzit Bucureştiul. Uniformele erau foarte interesante… Informaţiile de bază le-am găsit într-un document publicat de V.A. Urechia în Istoria românilor, un document din vremea lui Alexandru Moruzi, în care sunt notate toate aceste evenimente, la care eu am adăugat alte detalii legate de vestimentaţie şi amănunte de viaţă. Era o bătaie de cap cu realizarea uniformelor şi a accesoriilor: calul avea căciula lui de samur şi am citit mult şi despre acest lucru. Omul cu cal împodobit avea alt statut.

Un efort documentar de apreciat. Aţi citit enorm. Totuşi, legat de acest aspect, îmi puteţi spune ce carte mare încă nu aţi citit?

Nu am reuşit să-l citesc integral pe Hemingway. Nu mi-a plăcut acest scriitor mare, pentru că am intrat în el cu o prejudecată, din moment ce el era comunist şi noi trăiam ce trăiam. Dintre cei importanţi, am avut o perioadă de mare tandreţe cu Dostoievski, mai ales cu Demonii, şi tot aşa cu Faulkner. El m-a marcat decisiv şi am înţeles târziu că amândoi am avut acelaşi model de pornire: Balzac. Şi pentru el, şi pentru mine, literatura a început cu exerciții de rescriere din Balzac, iar lucrul acesta a contat. Aveam o biografie comună a scrisului:) Am avut perioada Michel Folco, perioada Joyce, cu toate jocurile de cuvinte din Ulise…

Mulţi spun că Ulise este o carte dificilă.

E o lectură pentru filologi. E o bucurie atât de mare să vezi câte trimiteri, câtă cultură se află înmagazinată în fiecare vorbă. Sunt multe lucruri de discutat, dar în primul rând e un deliciu filologic. Gândește-te la epi oinopa ponton, versul din Odiseea, devenit un fel leit motiv, gândește-te la numele personajelor, de exemplu la aluziile legate de numele lui Stephen, direct de Ho Stephanos, celebrul discurs al lui Demostene, bijuterie de retorica și indemn patriotic de primă clasă.

„Bunica mea avea o arhivă cu linia familiei noastre care ducea către biologul Emil Racoviţă, o altă linie către nişte podgoreni, lume din medii diverse. Strămoşul din partea tatălui a fost un învăţător de ţară. Ascultându-l pe Spiru Haret, cu care a întreţinut o corespondenţă, şi la îndemnul căruia și-a extins moşia. Ajunsese revizor şcolar şi făcea politică, era liberal. El a consolidat familia. Bunicul şi tatăl meu au moştenit nişte lucruri pe care el le pusese la punct.”

 

Vă ocupaţi de atât de multe lucruri în acelaşi timp. Cum vă împărţiţi, cum vă prioritizaţi planurile?

Îmi stabilesc de la începutul anului şcolar cursurile. Asta, în primul rând. După care priorităţile sunt în funcţie de ideea care mă terorizează în perioada respectivă. Cum a fost cu Manuscrisul fanariot… Toate celelalte lucruri din acea perioadă, se legau numai de fanarioţi. În acelaşi timp, am scris două scenarii care sunt pe secolul XVIII, cu materialul care nu-mi încăpuse în carte. Inclusiv în privinţa Manuscrisului, mai întâi am avut scenariul, după care am scris romanul, deci toate se leagă într-un fel de aceeaşi zonă, mă ajută să trăiesc.

Nu e cazul Manuscrisului fanariot, la care, probabil, ne vom raporta la fel şi peste zece, douăzeci de ani, datorită inspiraţiei istorice, însă cum rezistă în timp un roman care vorbeşte doar despre prezent?

Nu prea contează subiectul. Dacă e scris bine, romanul rezistă indiferent de subiect. Rămâne ca scriitură – cel mai important lucru la un roman -, iar eu am încercat să ţin cont de lucrul acesta.

Aţi avut cronici negative la cărţile dumneavoastră?

Sigur, ar fi culmea să nu. Însă fiecare carte îşi are cititorii ei şi norocul ei în lume. Nu poţi şti dinainte cum va fi. Pe de altă parte, dintre cei care critică negativ, sunt unii care doar îşi fac reclamă lovind într-un scriitor de succes. Fac circ numai pentru a se vorbi şi despre ei. Aşa este în lume: unii scriu, alţii se dezbracă pe lângă un scriitor de succes.

Ce-aţi face dacă nu s-ar vinde bine cărţile dumneavoastră?

Chiar îmi pun problema dacă o să mai public vreo carte. Deja scrisul pentru mine a început să se orienteze către o altă zonă. De câţiva ani sunt foarte implicată în lumea filmului, iar anul acesta, un scurtmetraj, Cristian, a fost prezent la Cannes şi a fost selectat şi pentru CineFest, de la Los Angeles. O experienţă extraordinară. E fabulos ce se întâmplă dincolo de scris… Mai am şi alte filme în lucru, documentare. Şi, în afară de asta, sunt profesor universitar, predau la câteva facultăţi, şi mai am şi alte lucruri care îmi asigură supravieţuirea. Însă acesta este modul meu de a trece prin viaţă, vijelios, repede, făcând o mulţime de chestiuni în acelaşi timp, pentru că dincolo de ele se află pasiunea. Lucrurile care nu-mi plac, care nu implică trăirea aceasta pasională, nu numai că nu există pentru mine, ci le arunc la coş din prima. De pildă, nu-mi place să scriu la reviste. Mi se pare o mare pierdere de timp, e o chestie de uzură şi de program, nu-mi place să mi se spună ce să fac, să intru într-un sistem…

Înseamnă că nu v-aţi simţi prea bine în armată.

Vă daţi seama. Am făcut armată în facultate, la Iaşi, că aşa era atunci, şi a fost un chin cumplit de tot. La un moment dat, m-am dus şi mi-am extras o măsea sănătoasă ca să pot să capăt o scutire medicală. Mă rugasem de toţi doctorii din Policlinica studenţească şi nimeni nu-mi dăduse o scutire, singura metodă pentru a fi liberă în acea zi, ca să merg la Biblioteca Centrală, să citesc şi, mă rog, să chiulesc de la armată. Dădusem de o carte şi chiar era ceva important pentru mine, pe câtă vreme armata însemna că ne adunam dimineaţa pe platou o dată pe săptămână, iar pe timpul verii, din doi în doi ani, ne stricau vacanţa cu trei săptămâni de instrucţie. M-au marcat aceste lucruri. Îmi era greu să mă trezesc la o anumită oră, să merg în acel ritm etc. Astăzi râd de episoadele respective.

Doina Ruşti, în armată, a patra din rândul de jos.
Doina Ruşti, în armată, a patra din rândul de jos.

  Doina Ruşti carte de vizită

– a publicat opt cărţi, traduse în nouă limbi străine;

– a primit, printre altele, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pentru romanul Zogru (2006), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Fantoma din moară (2008) şi Premiul Ion Creangă al Academiei Române pentru romanul Lizoanca la 11 ani (2009);

– site personal: doinarusti.ro.

Interviul a fost publicat parțial în Observatorul militar, nr. 21/2015.
Despre "Manuscrisul fanariot" am scris pe Bookhub.ro.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *