“Femeile care au renunţat la bărbaţi”, Karine Lambert

  •  
  •  
  •  
  •  
Editura Trei, 2015, traducere din franceză de Doina Ioanid, nr. pagini: 176

Sătule de eşecuri în dragoste, cinci femei se retrag într-un imobil parizian şi inventează, aşa cum spune un bărbat, o sectă, secta femeilor care au renunţat la bărbaţi. Curată nebunie, apreciază a şasea domnişoară care poposeşte la curtea Reginei – după cum este numită proprietara de către chiriaşe. Regina, o fostă cântăreaţă de operă, cu mii de admiratori lăsaţi în urmă, locuieşte la ultimul etaj, unde ţine o cultură de bambus şi le aşteaptă periodic pe locatare la nişte şuete triste, condimentate de amintiri ale bărbaţilor de altădată. Domnişoara cea nouă, Juliette, e şi cea mai tânără (31 de ani), dar şi cea mai dornică să schimbe ceva.

Ideea romanului e drăguţă. Nu ştiu dacă chiar există aşa ceva în realitate, o scară sau o clădire în care femeile trăiesc în propria suficienţă şi neagă nevoia de bărbat (să fim înţeleşi, nu au înclinaţii din acelea, da?). Însă e frumos să-ţi imaginezi cum ar fi să existe. Asta a făcut Karine Lambert la romanul ei de debut. Şi-a imaginat chiar şi strada respectivă, cu vecinul de vizavi care le pândeşte pe fete de după perdea, cu fraţii de la o feronerie, care le salută discret, cu o librărie, cu o familie ai cărei membri merg mereu în coloană, ca o grupă de soldaţi către terenul de instrucţie şi cu tot ce mai condimentează viaţa aparent banală a unei comunităţi micuţe din inima Parisului.

Fiecare chiriaşă, cu propria istorie amoroasă, se înscrie în povestea Casei Celestina – după cum este botezat imobilul de nefericitele sale locatare – pentru că îşi doreşte să se protejeze de eşecuri şi este convinsă că „singura protecţie este abstinenţa!”. Când apare Juliette, coconul protector construit în jurul Reginei pierde din consistenţă şi principiile domnişoarelor par tot mai fragile. Conflictul creat de Karine Lambert prin introducerea lui Juliette în poveste o ajută să jongleze cu sensibilitatea feminină şi cu dorinţa de împlinire intimă, care palpită, în pofida numeroaselor afirmaţii contrare ale celor care au avut de suferit de pe urma dragostei, în copilărie, din cauza părinţilor, sau la maturitate, în urma unor relaţii nefericite.

Dacă există sau nu vindecare, dacă femeile cu pricina vor locui după aceleaşi principii pentru totdeauna, veţi vedea în romanul lui Karine Lambert, unul de vară, amuzant, uşurel şi scurtuţ, ca un debut acceptabil, de citit la umbră, departe de lumea dezlănţuită. În orice caz, până citiţi romanul, m-am gândit să vă redau momentul intens trăit de una dintre locatare, Simone, într-o librărie, în timp ce răsfoieşte un album de artă. Simone are 59 de ani şi este fericita „posesoare” a singurului mascul din imobil, motanul Jean-Pierre.

“De cât timp n-a mai atins un bărbat gol? Ultimul a fost Carlos, profesorul de salsa, cu zece ani în urmă şi s-a întâmplat pe întuneric. Şi aici, bărbatul ăsta. Întins leneş, abandonat, oferindu-se privirii ei. Are un spate care nu se mai termină, umeri rotunzi, o piele netedă şi dulce. Simone îşi lasă degetele să-i alunece pe pagină, urmăreşte contururile trupului, face înconjurul buricului.

I-ar plăcea să modeleze un bărbat din lut, ca şi cum ar frământa pâinea. Ar sta întins, cu braţele sub cap, ea l-ar răsuci, i-ar trasa zona şalelor, i-ar sublinia pulpa gambelor, şoldurile largi, i-ar modela protuberanţele feselor, i-ar reliefa modelul voluptuos al sexului.

Aruncă o privire spre Marcel – e cufundat într-o veche enciclopedie, cu ochelarii mici, cu rame de metal pe vârful nasului –, apoi îşi întoarce privirea spre bărbatul gol din cartea de artă: un trup uman ţâşnind din marmura rece.

Deodată, îşi închipuie că doarme. Şi că ea e acolo, în imaginea aia, împreună cu el. Prezenţa ei îl trezeşte. Bărbatul nemişcat întoarce capul. Încet. O vede, o invită să vină să se culce. Ea se întinde lângă el. Picioarele lor se împletesc. El întinde mâna. Schiţează o mângâiere pe sânul său.

Închide brusc cartea, se duce să caute la secţiunea de grădinărit, frunzăreşte alte lucrări, fără să le vadă, revine pe culoarul de la beaux-arts, deschide din nou cartea. Bărbatul de marmură e acolo. Nu s-a mişcat. O aşteaptă.

Sexul îi este încordat, viguros, umflat de dorinţă, fremătând.

Simone scoate un ţipăt puternic, tăcut.” 🙂

Editura Trei, 2015, traducere din franceză de Doina Ioanid, nr. pagini: 176

Citeşte şi:

3 comentarii la „“Femeile care au renunţat la bărbaţi”, Karine Lambert”

  1. Draga Costi,
    Descopar inca o data ca esti un excelent promotor de literatura! In doar cateva fraze, si cu un citat bine ales, ai reusit sa ma faci sa-mi doresc o relatie “literara” fierbinte cu romanul lui Karine Lambert!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *