În dialog cu cel care a făcut literatură ştiind că pierde

În dialog cu cel care a făcut literatură ştiind că pierde
  • Ce este scrisul? Chin sau plăcere?
  • Este o anumită plăcere, dar nu i-aş zice aşa, pentru că e mai degrabă o stare de bucurie a scrisului. Dar trebuie să ai şi momente de gâtuire, când nu-ţi iese nimic şi eşti supărat, te revolţi. Sistolă şi diastolă. Când eşti gâtuit, când te deschizi. Flux şi reflux. Scrisul ca scrisul, însă problema e cititul, foarte important după mine. La noi, s-a pierdut această bucurie a cititului. Nu citeşti ca să pierzi timpul sau ca să treacă timpul mai uşor, citeşti ca să te formezi şi ca să te îmbogăţeşti cumva.

A intrat în librării romanul „Ghetsimani ’51”, al lui Dan Stanca, publicat la Editura Cartea Românească. După ultima pagină a romanului, în Addenda, veţi găsi un interviu amplu cu autorul, pe care l-am realizat din dorinţa de a cunoaşte mai bine atât scriitorul în sine, cu bunele şi relele sale, cât şi pasiunea sa pentru scris, care a rezistat în pofida greutăţilor de toate felurile şi a unei marginalizări pe care nu se fereşte să şi-o asume.

Vă ofer aici, ca un fragment în avanpremieră, introducerea mea la acel interviu, din care veţi înţelege mai bine de ce şi cum m-am apropiat în ultimii ani de Dan Stanca.

Dan Stanca este un scriitor apreciat de criticii literari. De altfel, Dan C. Mihăilescu l-a caracterizat drept „singurul prozator de factură eliadescă pe care îl avem”. Cu peste 20 de romane publicate (toate după 1990), atinge 60 de ani fără a fi fost tradus sau mediatizat aşa cum, poate, valoarea scriiturii sale ar fi meritat.

I-a plăcut singurătatea şi a profitat de timpul său pentru a crea. Nu a căutat să pătrundă în niciun cerc literar de interese, nu a cultivat prietenii pentru a-şi promova cărţile şi nu a făcut decât ce a crezut că trebuie să facă un scriitor: a scris. Este cunoscut, însă mai degrabă doar de cei pasionaţi de literatura română contemporană. Nu că ar fi râvnit la faimă, însă dacă după 20 de romane aceasta nu a venit, nici împlinirea financiară nu este pe măsura eforturilor sale. O sumă de paradoxuri l-a mobilizat, dar l-a şi inhibat, fiinţa care trăieşte visceral literatura fiind înghesuită de un soi de spirit al neîmplinirii şi nemulţumirii.

Săptămâni la rând, am discutat cu Dan Stanca pentru a-i înţelege firea şi destinul. De ce s-a căsătorit doar după 55 de ani, de ce nu a încercat să se promoveze mai bine şi cum îşi vede viitorul ca scriitor. I-am notat regretele şi, deşi mi-a mărturisit că literatura este o mare iluzie, a recunoscut că încă mai are lucruri de spus. Că nu a secat. Că este viu şi că mai poate.

Cât timp i-am urmărit declaraţiile, am simţit atât aroma plăcută a ginului tonic, cât şi amarul vinului ieftin. Pentru că aşa a fost: atât dinamic, cu poftă de viaţă, cât şi sfârşit, chinuit, ca multe dintre personajele sale. L-am văzut glumind, râzând, dar şi trist, gânditor, plecat departe, şi, uneori, cu lacrimi în ochi.

Spre sfârşitul întâlnirilor noastre dedicate acestui dialog, mi-a recitat o poezie, pe care o redau din acelaşi motiv care i-a folosit şi lui ca punct de plecare în proiectul nostru: sentimentul că aşa trebuie. Aşadar:

1„Dacă vrei să ştii cine e diavol,

fă un test:

invită-l pe cel bănuit

la o cârciumă

şi comandă de băut.

Ospătarul, leneş şi plictisit,

va pune pe masă o sticlă.

Tot el vă va turna în pahare.

În paharul tău va fi vin,

în al celuilalt

apă

Ieşi din cârciumă pe şapte cărări,

dar cu amarul din suflet

lucind ca o boltă înstelată.

Doamne, testul a reuşit!”

Pentru noi, nu a fost vorba de vreun test. Am povestit despre literatură şi viaţă, ca de la un scriitor cu experienţă la un tânăr curios. „Îţi mănânci timpul, măi copile!”, mi-a spus, când şi când, conştient, din mulţii săi ani de presă, că nu este deloc simplu să transpui pe hârtie ore peste ore de înregistrare. A fost, însă, un interlocutor model: a rezistat întrebărilor şi nu a făcut niciun fel de moft la întreruperi sau schimbări de subiect. În plus, în ciuda diferenţei de vârstă (25 de ani), a relaxat teribil discuţiile, propunând, de la bun început, să ne spunem pe nume. A fost sincer, modest şi direct.

Vă invit să-l citiţi şi să reflectaţi asupra condiţiei scriitorului român.

Citeşte şi:

6 thoughts on “În dialog cu cel care a făcut literatură ştiind că pierde”

  • Costi, este o prezentare impresionanta, iar ideea Addendei stralucita! Ma bucur enorm ca voi cunoaste un scriitor adevarat, pe care nu l-am citit pana acum, din pacate. Voi incepe cu Ghetsimani ’51. Felicitari pentru incheierea si realizarea acestui proiect minunat!
    Te rog transmite admiratia mea nemarginita lui Dan Stanca, omul pentru care literatura par a fi mai importanta decat viata.

  • Te felicit și eu pentru acest proiect! Cred că întregește cumva imaginea pe care și-o face cititorul despre scriitor. Eu nu am citit niciuna dintre cărțile lui Dan Stanca, dar am remarcat recenziile tale de-a lungul timpului. Voi încerca această carte, să văd dacă mă atrage stilul lui.

    • Mulţumesc.
      Cred că merită să încerci, poate chiar cartea în care găseşti şi interviul. Cineva îmi spunea că stilul lui Dan Stanca poate să placă sau poate să nu. Nu există cale de mijloc. Eu m-am potrivit stilului şi cred că ţine de structura interioară a fiecăruia să-l accepte sau nu, pentru că nu e un scriitor realist, ci undeva la graniţă, şi îmbină planurile… În fine, vei vedea. Sper. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *