“Escroc SRL”, C.G. Balan

“Escroc SRL”, C.G. Balan
Editura Humanitas, 2013, 504 pagini
Editura Humanitas, 2013, 504 pagini

„Escroc SRL” are tonalitatea unei confesiuni redate pe repede înainte. Scris la persoana întâi, romanul lui C.G. Balan (Cornel Bălan), câştigător al Concursului de Debut Literar UniCredit (2013), redă povestea unui tânăr care fuge ilegal din România, la începutul anilor ’90, se descurcă vreo 20 de ani prin diverse ţări din Occident şi revine în satul bunicilor săi, unde, sub amprenta amintirilor, se simte stârnit, provocat, să se explice, să se clarifice. Este o spovedanie scrisă, cu deadline (şase săptămâni), care ar trebui să-l cureţe pe Marcel Zisu de trecutul său încercat şi să-l reaşeze cumva în viaţă.

Structura romanului nu e complicată şi merge pe două planuri. Unul redă copilăria lui Marcel, crescut mai mult de bunici, la ţară, din moment ce părinţii, altfel cam dezinteresaţi, au murit într-un accident, şi la oraş, alături de tanti Mioara şi Nentucristi, o familie încadrată în tiparul el iritat şi cocoş, ea supusă, cum au fost atâtea în România anilor 90 şi încă mai sunt. Apoi, prin alternanţă, intră planul lui Marcel, emigrantul ilegal, prins în tot soiul de situaţii, care mai de care mai la limită, din care iese precum supereroii.

Ciudat cum ajungi să-l îndrăgeşti pe Marcel, până la limita în care devine insuportabil de bun şi de descurcăreţ şi de isteţ, şi-l îndrăgeşti din mai multe motive. Primul: nu găseşti pe toate străzile un escroc îndrăgostit de cărţi. Marcel bea tărie (ei, na, un defect), dar are mania cărţilor. Orice fel de carte, cu excepţia celor de poezie. Îmbinarea aceasta ciudată, între „cariera” de escroc şi pasiunea livrescă, îl orientează pe Marcel spre lectura Jucătorului, romanul lui Dostoievski, într-o ediţie germană din 1926, însă, ca un adevărat cronicar literar, nu îl recomandă, pentru că i se pare slăbuţ în comparaţie cu Crimă şi pedeapsă. 🙂

Apoi, Marcel reuşeşte să se facă simpatic şi pentru că, spre deosebire de cei cu care se înhăitează, avizi, dornici să strângă mult şi repede, el este un finuţ şi un estet: ştie că nu-i bine să deschizi gura larg, că poate îţi stă în gât, aşa că vânează furtul constant, modic şi lipsit de riscuri inconştiente. Un şarlatan calculat, un artist în ale hoţiei, Marcel Zisu ştie că „banul maturizează” şi procedează în consecinţă.

Alternanţa cu planul copilăriei, trăite în comunismul târziu, nu este doar un artificiu narativ. Ea justifică formarea lui Marcel, vine să prezinte un sistem, un cadru, o familie (la fel ca multe altele), din care ai zice că băiatul nu avea cum să se formeze altfel. În spovedania lui, chiar Marcel ajunge la această concluzie şi impresia este că scrie, se confesează, nu atât pentru a se disculpa, cât pentru a-şi explica sieşi cum a ajuns să fure.

„…eu nu am ajuns escroc dintr-o întâmplare, ci pentru că am crescut într-o societate care funcţiona pe bază de jonglerii, crescut de bunicul patern, mentorul primelor mele incursiuni nocturne, şcolit în nişte instituţii în care cei ce dădeau cadourile cele mai mari la profesoare luau nota maximă. Mai e nevoie să continui? Sunt escroc pentru că vin dintr-o ţară de escroci. Dacă toată generaţia mea ar emigra, nu v-aş vedea prea bine, dragi prieteni din G7! Aţi vedea imediat că regulile pe baza cărora vă funcţionează sistemul sunt complet depăşite.
Regulile voastre sunt o glumă pentru cei ca mine.
Pentru cei ce vin din Est, cu foamea în gât.
Noi nu avem scrupule.
Pentru noi refuzul nu înseamnă NU.
Suntem încăpăţânaţi, inventivi şi leneşi, pentru că părinţii şi bunicii noştri au muncit cât pentru şase generaţii!”

E totul acolo, în urma lui, în televizoarele, păturile persane şi maşinuţele teleghidate pe care unchiu’ Sandu i le aducea de prin Siria, în comics-urile cu Rahan, omul preistoric „în chiloţi, care cutreieră lumea în lung şi-n lat, înarmat cu un cuţit de fildeş, şi care e foarte deştept, că inventează tot felul de chestii”, precum şi în destăinuirea făcută unui coleg de şcoală: „vreau să plec într-o ţară unde bunicu’ n-ar trebui să tremure că şi-a tăiat un animal din bătătură”.

Sunt poveşti peste poveşti în acest roman scris alert, cu ştiinţă, însă în mod cert prea lung. Din 500 de pagini, peste 100 ar fi mers scoase, ca să rămână o naraţiune mai directă, fără atât de multe piste secundare, care colorează destinul lui Marcel, însă sunt doar şmecherii narative, care slujesc unui fel de egolatrie scriitoricească. Pagini despre istoria băncilor, despre mecanismul diverselor escrocherii ori despre cum poţi scăpa de o invazie de şoareci cu ajutorul unui butoi sunt foarte interesante, însă, asemenea multor altora, puteau fi tăiate, fără a ştirbi din esenţa mesajului.

„Am scris mai haotic, dar ăsta e stilul meu când beau tărie, şi mai bine te-ai obişnui cu el, pentru că de-acum înainte asta vine” e un mesaj mai către finalul cărţii. Haotic, dar interesant. Nu-ţi vine să te rupi de carte, chiar dacă simţi că uneori o ia pe arătură şi parcă n-ar strica să sari vreo 20 de pagini, că e ca în telenovelă, prinzi repede acţiunea şi fără să vezi vreo trei episoade. Însă te convinge impresia de sinceritate a naratorului şi dorinţa lui de a se curăţa de toate câte au fost. Şi rămâi acolo ca să-l asculţi, până la capăt, ca într-o cursă, o fugă continuă pentru vindecarea şi explicarea trecutului.

Sursa foto: davidmellon.com (Devil Stealing, detaliu)

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *