“Bătrâneţea ucenicului alchimist. Un interviu cu Octavian Soviany” de un cristian

  •  
  •  
  •  
  •  
Casa de Pariuri Literare, 2015, Nr. pagini: 112
Casa de Pariuri Literare, 2015, Nr. pagini: 112

Am ezitat puţin înainte să încep să scriu despre această cărticică, pentru că nu ştiam cum să o fac. Nici eu nu auzisem de Octavian Soviany până acum câţiva ani, când mi-a intrat în casă cu Kostas Venetis. Habar n-aveam că a scris atâta timp poezie (bine, nu sunt un reper în această privinţă, eu, care citesc o carte de poezie pe an şi atunci doar ca să mă dau sensibil). Cum spuneam, a venit cu Kostas Venetis şi mi-a plăcut, după care i-am văzut dezamăgirea din finala controversatului premiu Augustin Frăţilă, când a pierdut la 6 puncte, dacă nu mă înşel, 10.000 de euro. Cumva, mi-a rămas aproape, drept pentru care am citit şi „Arhivele de la Monte Negro”, lectură în urma căreia mă declaram „înecat în proza lui Octavian Soviany”.

Abia ce i-a ieşit „Moartea lui Siegfried”, de care abia aştept să mă apuc, dar până atunci mi-am spus că, dacă tot vreau să-l cunosc mai bine, ar fi indicat să-i citesc volumul-interviu de la Casa de Pariuri Literare, realizat de Cristian Cosma (un cristian). Şi cred că îl cunosc puţin, pentru că scriitorul a dezvăluit multe lucruri pe care n-aveam cum să le găsesc aşa de bine grupate în altă parte, însă, revenind la felul cum mă frământam în legătură cu începutul acestei cronici, senzaţia mea este că Octavian Soviany tot prea puţin cunoscut rămâne. Dacă ar fi fost cunoscut, cărţile sale s-ar fi vândut mai bine şi poate n-ar fi fost nevoit să caute tot felul de soluţii ca să trăiască. Una dintre ele, întoarcerea la catedră, menţionată drept posibilă în interviu şi devenită realitate între timp – interviul a fost finalizat în 2014. Mă gândesc că, oricum, pe blogul meu nişat nu intră decât cei care au auzit de Octavian Soviany, dar dacă mă pomenesc cu vreun naufragiat, redirecţionat cine ştie cum de la articolul despre Iubesc să fiu femeie?

“Poezia adevărată începe abia acolo unde dispare comunicarea obişnuită şi atunci când ea nu mai exprimă decât propria ei neputinţă de a rosti, aşa cum experienţa religioasă autentică nu se poate tălmăci în cuvinte. Este exact ceea ce nu înţeleg ateii, care vorbesc despre experienţa religioasă în maniera unor orbi care ar comenta o pictură de Rembrandt.” – Octavian Soviany

Ei bine, unui „naufragiat” i-aş spune că Octavian Soviany e un poet (n. 1954) care, în ultimii ani, a virat serios înspre proză (pentru care îi mulţumesc!). Cu origini bucureştene, a trăit mulţi ani în Braşov, unde a învăţat la Liceul Şaguna (fost nr. 1). N-a fost chiar un pasionat de învăţătură, din moment ce principala sa emoţie din acea perioadă „era legată de coșmarul exmatriculării. Eram mereu la limită cu numărul de absențe nemotivate, deși tata se străduia din răsputeri să-mi facă rost de scutiri”. De altfel, din pricina absenţelor, i se spunea Soficu. „Apăruse și un banc cu mine… după ce n-am fost o lună la școală. Ştii bancul cu Soficu? S-o fi curăţat. Săracul… Însă scria în revista clandestină a clasei, Foamea, care avea şi supliment literar, Setea.

Avea să debuteze aşa: în cenaclu – 1973, în revistă – 1975, în volum – 1983 (cu Ucenicia bătrânului alchimist, la Editura Dacia din Cluj). A lucrat în învăţământ, unde s-a şi întors ca să aibă ce pune pe masă sau bani de ţigări, a trăit o dragoste mare pentru cineva mult mai tânăr, iar acum trăieşte Bătrâneţea ucenicului alchimist, după cum frumos a fost denumit acest volumaş, parcă pentru a marca o buclă, în raport cu debutul.

Printre afirmaţiile pe care le-am subliniat cu creionul, delimitarea sa de curente, de –isme:

„Nu sunt niciun fel de –ist (eventual doar rapidist), nu aparțin niciunui –ism. Sunt doar Octavian Soviany.”

Îmi mai place la acest scriitor că are blog şi că-i înţelege utilitatea. Că, deşi e tot la limita supravieţuirii, ca mulţi alţi scriitori de la noi, nu intră în bălăcăreli. Cum ar veni, nu-şi duce rufele nespălate la balta reţelelor de socializare, cum fac alţii. Omul stă şi scrie, şi îmi pare chiar timid, deşi are o voce extraordinară pentru radio, care ar merita exploatată.

„…mama a vrut să mă facă mecanic de locomotivă, dar n-a fost să fie, s-a întâmplat să ies mecanic de vorbe.” După mine, Octavian Soviany este chiar mai mult de un mecanic, este un vrăjitor, până la urmă un alchimist. Unul dintre marii noştri scriitorii (în viaţă), care merita o astfel de carte, poate chiar ceva mai complexă, completată cu mult mai multe confesiuni. Pentru cei ca mine, care încearcă să înoate în apa plină de alge care e literatura română actuală, pentru a ajunge la cei care, într-adevăr merită interes, o astfel de cărticică e foarte bună. De pus deoparte, pe un raft special.

Aş mai remarca, pe scurt, câteva chestiuni: faptul că autorul interviului, Cristian Cosma, nu şi-a aşezat numele nici pe copertă, nici pe prima pagină, ci doar la capătul unui text intitulat „în loc de prefaţă”, unde a semnat cu nickname-ul un cristian. Că întrebările sunt, în mare parte, scurte şi la obiect, aşa cum cred eu că ar trebui să fie în orice interviu bun, în care starul e intervievatul şi nu intervievatorul. Şi că, deşi nu-mi plac întrebările care fac apel la condiţionalul-optativ, cred că una dintre cele mai frumoase de aici este aceasta:

„- Cum credeţi că aţi fi fost acum dacă momentul 1989 n-ar fi existat?

– Profesor de română la Şcoala 127 din Bucureşti, zisă şi Republica Peru, nemembru de partid şi fără funcţii de conducere… Poate şi cu trei-patru cărţi publicate…”

Cartea există în librăriile partenere ale editurii (eu am cumpărat-o de la Humanitas Sibiu), însă nu şi pe cele online (puteți scrie editurii la un_cristian@yahoo.com).

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *