Radu Aldulescu: “Scriitorul este un specimen pe cale de dispariţie”

Radu Aldulescu: “Scriitorul este un specimen pe cale de dispariţie”

La al nouălea roman publicat, toate după 1989, Radu Aldulescu deplânge situaţia în care se află scriitorii români.

Interviul a fost publicat în “Observatorul militar”, însă înregistrarea video este mai consistentă faţă de text, în care am fost nevoit să filtrez, din lipsă de spaţiu, numai o parte din declaraţii. Pentru înregistrare îi mulţumesc colegului meu, Marius Mocanu, care a reuşit să facă minuni cu o cameră foto şi fără microfoane suplimentare.

 

Despre ce este vorba în cel mai recent roman al dumneavoastră?

Istoria Regelui Gogoşar este povestea unui ins care a traversat ambele epoci, antecedembristă şi postdecembristă, un tip special, în sensul că a trăit sub vremuri fiind informator în comunism, iar după comunism a încercat şi a reuşit să se cocoaţe deasupra vremurilor şi a făcut parte din primul val al îmbogăţiţilor Revoluţiei.

 

Pentru cine este scrisă cartea? Cui vă adresaţi?

De obicei, când scriu o carte, n-am în vedere niciun fel de public şi niciun fel de cititor. Nici măcar cititorii avizaţi, criticii. Singurul pe care-l am în vedere sunt eu însumi. Cui mă adresez? La cine ar putea să prindă mesajul meu. Cine e interesat de literatura mea mă citeşte, cine nu, nu.

 

909316

Sunteţi la 9-lea roman publicat. Ce vă mai motivează să scrieţi?

Şi eu sunt curios să aflu. Vedem scriitori care sunt plini de glorie şi de bani şi care, totuşi, continuă să scrie. Bine, care evoluează pe alte meleaguri… Deci motivaţiile acestea, ce ţin de faimă sau bani, sunt false. Adevărata motivaţie este înăuntrul celui care scrie, este vocaţia.

 

Ce v-a adus viaţa de scriitor până acum? Ştiu că aţi câştigat un premiu de 10.000 de euro… Sunteţi pe plus sau pe minus?

Câtă vreme scriu, sunt în permanenţă pe plus (zâmbeşte). Cum spuneam mai devreme: acestea sunt false motivaţii. 20 de ani n-am luat niciun premiu al Uniunii Scriitorilor, dar s-a întâmplat recent, printr-un concurs de împrejurări, să câştig acel premiu Augustin Frăţilă, unde au votat în ultimă instanţă bloggerii.

 

Ce vă spune premiul acesta, unde aţi fost votat de bloggeri? Că sunteţi citit?

Nu neapărat. Cititul reiese din tiraj, din vânzarea de carte, iar vânzarea se simte la mine prin drepturile de autor, care sunt ca şi inexistente. Citit n-am cum să fiu peste un nivel anume, decât dacă editura m-ar trişa şi ar scoate tiraje fără ştirea mea, şi chiar nu se pune problema. Poate am fost iubit de acei oameni care au socotit că merit mai mult premiul faţă de alţii.

Mai contează critica literară de la noi? Mai are influenţă?

Acum câteva decenii, altul era statutul scriitorului şi, implicit, cel al criticului. Acum este un fel de mimare a acelei situaţii, în sens negativ. Scriitorul nu mai are niciun fel de statut, indiferent cât de valoros se crede el sau îl crede critica. Criticii aplicaţi pe literatură sunt tot mai puţini. Din ce văd eu, specializarea este să facă din alb negru şi din negru alb. Sunt grupări în jurul unor scriitori, de obicei mediocri. Întotdeauna am spus că mediocrii fac legea, lucru foarte valabil acum, la noi.

 

Sunt tabere, din câte văd eu. Iar împărţirea aceasta nu este un semnal prea bun pentru eventualii cititori.

Taberele nu sunt multe, doar câteva, care se întrepătrund şi conţin scriitori mediocri sau care nu au scris niciodată o carte de literatură. Publicul şi aşa este atent mai mult la ceartă decât la literatură. Din păcate, nu e nimeni care să educe publicul în spiritul literaturii. Însă, dacă eşti un cititor cât de cât avizat, îţi dai seama unde e dreptatea.

 

La o emisiune de mai demult, aţi spus că o carte care nu iese în mai mult de 1000 de exemplare e ca şi cum nu ar exista. Câte din romanele dumneavoastră trăiesc astăzi?

Dacă o luăm cuvânt cu cuvânt, toate trăiesc. Dar un roman apărut în 1000 de exemplare nu are vizibilitate. Asta e piaţa de carte de la noi. În ce mă priveşte, o bună parte din romanele mele au apărut în mai multe ediţii. O mică, foarte mică realizare, faţă de tirajele de cândva, de pe vremea comunismului. E ceva mai mult de nimic.

 

V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte după reţetă? Un Harry-Potter, de pildă.

Nici pomeneală. În primul rând, că n-aş putea. Nu mai spun că n-aş vrea. În al doilea rând, aici nu e piaţă pentru aşa ceva. Indiferent ce carte ar fi, nu poate să devină bestseller. Aici aşa ajunge cartea preşedintelui, care se vinde într-o sută de mii de exemplare, când un bestseller adevărat are milioane de exemplare. Aşadar, aici nu e piaţă pentru aşa ceva, iar eu nu sunt făcut să scriu în acest fel.

 

Revenind la romanul cel mai recent, cum l-aţi scris? Ştiu că v-a ajutat şi o bursă…

Da, am fost la Stuttgart, la Akademie Schloss Solitude, unde nu am făcut altceva decât să scriu. Bine, şi aici fac tot asta, dar acolo m-am detaşat de tot felul de griji. Romanul a fost scris timp de trei ani, cu întreruperi, dar dacă mă gândesc bine, nu ştiu când am scris prima frază. Am început de la un text de vreo 60 de pagini, de acum vreo şapte ani. Începutul unui roman se pierde în timp…

 

Cum vă alegeţi titlul?

Pe parcurs. Titlul mi se arată spre sfârşit. Regele Gogoşar este un om care se trage dintr-un neam de ţărani pălmaşi, din Oltenia, dintr-un sat numit Gogoşu. După ce s-a îmbogăţit, mulţi l-au ironizat în acest fel. Iar aceasta este istoria lui.

 

Cum e să simţi în pielea ta atâtea personaje, atâţia ticăloşi, cum e cazul romanelor dumneavoastră? Nu vă schimbă?

Nu. Te dedublezi. Un actor se schimbă? Scriind o carte, trăieşti într-o lume paralelă. De fapt, aici e greutatea scrisului. Romanul se scrie zi de zi, un număr de pagini, până termini. Trebuie să-ţi testezi zilnic aptitudinile de grafoman, ca să zic aşa.

 

Ce contează cel mai mult: talentul sau constanţa?

Talentul, bineînţeles. Dar în el intră şi constanţa, care ţine de disciplina scrisului, fără de care nu se poate. E o muncă sisifică.

 

Pentru dumneavoastră, ce înseamnă constanţa aceasta?

Să nu treacă o zi sau două fără să scriu. Uneori, stau şi opt ore, cum e ideal, ca la serviciu, dar uite că nu mai rezist. Din diferite motive. Culmea e că e o muncă neplătită. Ce e aia să scrii cărţi?, spun unii. Dacă nu e muncă, încercaţi voi să scrieţi cărţi!, le-aş spune. Acum, este o jale mai mare ca oricând. Scriitorul este un specimen pe cale de dispariţie, iar sistemul cultural actual face tot posibilul ca să îl extermine. Lucrurile într-acolo merg. Ne întoarcem de unde am plecat: o carte într-o mie de exemplare.

 

Primul dumneavoastră roman în câte exemplare a apărut?

În 7.000. Anul 1993. Mergeam într-o inerţie în acea vreme… Treptat, însă, lumea s-a liniştit şi s-a îndreptat spre alte chestii. Malluri, televizor etc. În occident, lumea încă mai citeşte…

 

Aveţi soluţii?

Le vede oricine. Dar nu există interesul de a le aplica. Există 2000 de editori în România. Unii sunt mai bogaţi ca alţii, dar niciunul nu publică o carte fără să-i intre nişte bani în buzunar. În schimb, autorul se alege cu glorie. Eu fac parte din privilegiaţi: public fără să plătesc pentru asta. Pentru mulţi, asta e o situaţie profitabilă.

 

 

Ce urmează după Istoria Regelului Gogoşar?

Momentan, mă odihnesc, să văd ce se mai aşază în mine. Fragmente mai am, dar nu ştiu ce să aleg. Toate se întâmplă cu voia lui Dumnezeu. Dacă vrea El, mai scriu o carte. Eu vreau, dar El vrea independent de mine.

 

 

  • S-a născut la 29 iunie 1954, la Bucureşti, şi a debutat în 1993 cu Sonata pentru acordeon, roman care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România;
  • A publicat nouă romane, cel mai recent anul acesta, la Editura Cartea Românească, Istoria Regelui Gogoşar;
  • Cronicile genocidului (Editura Cartea Românească, 2012) a câştigat Premiul „Augustin Frăţilă”, în valoare de 10.000 de euro;
  • A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia (1998).

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *