“Sticletele”, Donna Tartt

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Pe cât de greu mi-a fost să mă apuc de citit „Sticletele”, un mastodont de peste 1100 de pagini, pe atât de greu mi-e acum să-i scriu tentativa de cronică. Dar mă ambiţionează gândul că scriitoarea însăşi a depus un efort colosal de a aşeza unul după altul atâtea milioane de semne. E o muncă sisifică şi cea în care, timp de câţiva ani, te străduieşti să scrii zilnic măcar câte un paragraf, aşa că nu mai are sens să comentez în legătură cu minunea după care, toate zilele astea şi toate semnele astea capătă un sens, şi nu unul oarecare, ci dau chiar ceva extraordinar, asemenea unui goblen de câteva zeci de culori, la care munceşti câţiva ani. Pentru că la asta pare să fi muncit Donna Tartt, la un goblen extraordinar şi când spun asta vreau să evidenţiez modul în care, deşi cartea are atât de multe pagini, pare că aproape niciuna nu e amplasată aiurea sau în plus. Ca şi cum Donna Tartt a avut dinainte o hartă, un desen, pe care n-a făcut decât s-o/să-l umple. Şi nu doar în asta constă măreţia acestui roman. Măcar de m-aş pricepe să vă explic. 🙂

În principiu, nu e mare scofală: un tânăr îşi povesteşte amintirile (cele mai multe dureroase), care pornesc de la un moment cheie – pe la 13 ani, aflat într-un muzeu din New York, împreună cu mama lui, Theo este prins într-o explozie. Mor oameni, între care şi mama lui – şi aici promit să mă opresc cu divulgarea secretelor din roman. A, nu chiar. Încă unul foarte important: când se dezmeticeşte, Theo se află lângă un domn, pe moarte, care-i întinde un inel şi îl îndeamnă să ia cu sine şi un tablou, împins de suflul exploziei lângă ei. Acum, ce simplu mi-ar fi să spun că tot romanul e despre cum iese musiu Theo din clădirea prăbuşită, cum, părinţii săi fiind despărţiţi, ajunge iniţial la o familie care are grijă de el, până când, cumva reintră în atenţia tatălui, în fine, cum se îngrijeşte ca inelul respectiv să ajungă la destinatarul comunicat de domnul acela muribund şi cum ceva se întâmplă sau nu se întâmplă cu acel tablou. Poate aveţi impresia că v-am spus multe, că deja ştiţi acţiunea. Ei bine, nu ştiţi nimic. V-am spus o parte infimă, nesemnificativă, mai ales că în acest roman nu ce se întâmplă este important şi interesant, ci cum se întâmplă.

Carel Fabritius, autoportret (aprox. 1645)
Carel Fabritius, autoportret (aprox. 1645)

Tabloul respectiv se numeşte chiar „Sticletele”. Pictura a fost realizată de un olandez din secolul XVII, Carel Fabritius, discipol al lui Rembrandt, care a lucrat la Amsterdam şi a murit la numai 32 de ani, în urma unei explozii (deloc coincidenţă cu acţiunea romanului) la un depozit de muniţie. „Sticletele” este o pictură pe lemn, pe care Fabritius a realizat-o în anul morţii sale. Are 33,5 pe 22,8 cm şi este găzduită de un muzeu din Haga, Mauritshuis. În realitate, istoria tabloului nu este deloc atât de palpitantă precum o veţi găsi descrisă în roman. De altfel, nu am găsit că ar fi fost expus la New York, ci până să ajungă la Haga (prin 1896), a aparţinut unor diverşi proprietari din Bruxelles sau Paris. Citind romanul „Sticletele” ai impresia că, de fapt, situaţia stă aşa cum o prezintă Donna Tartt. Atât de multe sunt detaliile pe care le interconectează scriitoarea încât nu eşti tentat să gândeşti altceva. De altfel, am citit date despre pictura „reală” doar după un anumit prag din timpul lecturii şi nu mi-a venit să cred că istoria tabloului este atât de simplă în comparaţie cu ce a ieşit în povestea Donnei Tartt. Între noi fie vorba, prefer romanul 🙂 De ce?

Pentru că am trăit câteva zile, săptămâni chiar, cu senzaţia că lectura unei astfel de proze mă face mai deştept. Că mă înalţă cumva, aşa cum mi se întâmplă şi atunci când citesc, de pildă, un articol de calitate. Sigur, e o iluzie, nu m-a deşteptat, dar măcar m-a delectat 🙂 Şi de-aici încolo o să-mi lungesc textul cu câteva citate, alese nu haotic, ci ca să vă arăt unde şi ce anume m-a încântat. Liniştiţi-vă, nu vă arăt tot ce am subliniat pe carte (dacă aş face-o, mi-e teamă că cei care mă ajută cu găzduirea site-ului mi-ar atrage atenţia că depăşesc spaţiul de stocare).

Aşadar, pentru că v-am spus deja că mama lui Theo moare, nu am făcut-o ca să vă răpesc plăcerea lecturii, ci pentru că însăşi Donna Tartt anunţă lucrul acesta din primele pagini. Dar o face încântător de inteligent fără să ştirbească din curiozitatea cititorului, ba chiar potenţând-o. Ştii că se va întâmpla ceva rău, numai că vrei să afli cum. Ca în filmele de groază, aş zice.

„Şi se porni – şiroaie reci de apă împinse pieziş de vânt, rafale impetuoase răscolind coroanele copacilor şi zgâlţâind tendele de peste drum. Mama se chinuia să deschidă umbrela ţâfnoasă, dar fără prea mult succes. Oamenii de pe stradă şi din parc îşi puseseră ziare şi serviete deasupra capului şi tropăiau pe scări în sus către porticul muzeului, singurul loc din apropiere unde te puteai adăposti de ploaie. Şi, în felul cum noi înşine ne-am repezit pe trepte sub capricioasa umbrelă dungată, repede, repede, repede, era ceva festiv şi fericit, ca şi cum am fi scăpat de o primejdie groaznică, cu toate că, de fapt, ne năpusteam direct spre ea.”

Apoi, vine transformarea. E cam aceeaşi situaţie în care se află tânărul din „Dulcele bar” atunci când se află departe de bar 🙂 Doar că aici, în „Sticletele”, „barul” nu mai există. Rămâne însă nostalgia, dragostea aceea apăsătoare, care se alimentează din durere:

„…câteodată, pe neaşteptate, durerea mă inunda în valuri care îmi tăiau răsuflarea; iar când talazul se retrăgea, mă trezeam privind o dezgustătoare epavă, ce radia o lumină atât de lucidă, atât de dureroasă şi de goală, încât abia dacă-mi puteam aminti că lumea fusese cândva şi altfel decât moartă.”

Viaţa lui Theo se rupe în două. Cam cum tai o pâine, numai că aici cuţitul e moartea (mă scuzaţi, n-am găsit altă „rimă”).

„Moartea ei – linia despărţitoare: înainte şi după. Şi, deşi e deprimant să recunosc asta după atâţia ani, încă n-am întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă simt iubit aşa cum o făcea ea.”

Ei, şi totul pentru Theo ţine de căutarea unui sens. Pe care, uneori, are impresia că l-a găsit, până când îşi dă seama că l-a căutat în ce nu trebuia. De altfel, pentru mine a fost surprinzător să constat că el, deşi căuta un punct de stabilitate, de fapt stabilitatea lui era în dezechilibru. Dezechilibrul era starea lui naturală, cea în care putea să meargă mai departe.

„…era cumplit să descopăr acum, când pământul îmi fugise atât de brusc de sub picioare, că toată perioada mea adultă fusese susţinută în secret de o bucurie imensă, ascunsă şi sălbatică: convingerea că viaţa mi se balansa într-un echilibru fragil deasupra unei taine care putea în orice clipă s-o spulbere.”

Echilibrul lui fragil din citatul anterior cred că îmbracă fuga teribilă din acest roman. Explozia de la început dereglează toată existenţa lui Theo, cel puţin cea prinsă în roman (îmi place să cred că Theo trăieşte, deşi ştiu că el este o plăsmuire), şi chiar dacă el se luptă, caută, fuge, se zbate, nu este altceva decât acel sticlete pictat de Fabritius cu piciorul legat cu lanţul de un inel. Ce-o fi vrut să spună Donna Tartt? Dar Fabritius? Nu-i greu de presupus şi să zicem că aş mai scrie câteva paragrafe pe ideea de libertate. Dar nu vreau asta.

Nu ştiu cu adevărat ce caută Theo, însă cred că cel mai mult şi mai mult are nevoie de un sens. Probabil pune şi explozia pe seama unui calcul care ne depăşeşte. I-o atribuie unei instituţii care le ştie pe toate mai bine ca noi, care pricepe rosturile şi ne manevrează ca pe nişte biete păpuşi. Una dintre concluziile lui Theo?

„…dacă râcâiai prea adânc după ideea aceasta de schemă universală (…), dădeai de un gol atât de întunecat, încât desfiinţa, categoric, nu doar orice întruchipare posibilă a luminii, ci şi însăşi noţiunea ei.”

Există sau nu există schema asta, fiecare ştie pentru sine. În „Sticletele” veţi găsi un posibil răspuns sau, ca în romanele mari, veţi fi provocaţi să vă gândiţi şi la aşa ceva. După cum eu, printre numeroasele referinţe şi trimiteri din roman (multe legate de pictură şi filme, dar şi de literatură), am rămas cu dorinţa de a citi Semnul roşu al curajului (1894), roman de război al scriitorului american Stephen Crane (1871-1900) – publicat, aşadar, la 23 de ani, de un scriitor mort la 29, şi de a vedea SOS Iceberg (1933), ultima coproducţie germano-americană dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, cu actriţa germană Leni Riefenstahl, devenită ulterior regizorul preferat al lui Hitler.

Dacă îţi este teamă de lungimea romanului, să nu-ţi fie! Citeşte 10 pagini din „Sticletele”, oriunde ai deschide cartea, şi vei vrea să ştii tot. Şi nu neapărat pentru că singura româncă de acolo este o nebună care „stă în uşă şi râgâie” (probabil, e ghicitoare, sper să nu fi înţeles greşit din context), undeva pe Sixth Avenue, şi nu pentru că vei găsi una dintre cele mai frumoase descrieri ale înserării:

„Apusurile aici erau flamboaiante şi melodramatice – fâşii late de portocaliu, roşu sângeriu şi cinabru profund, apoi noaptea căzând neagră şi dură ca o uşă trântită.”

Romanul acesta are puţin peste 1100 de pagini pentru că atâtea trebuie să aibă. Pentru că doar aşa bucăţica de viaţă descrisă de Theo este transmisă şi înţeleasă cel mai bine. Şi credeţi-mă, când se termină cartea, parcă ai mai vrea. Cum v-am spus, senzaţia mea e că Theo chiar e real. Parcă aş vrea să ştiu ce mai face… Iar după ce termini de citit şi ţii cartea în mâini, ai impresia că nu cartea este în mâinile tale, ci tabloul lui Fabritius. O unitate simbolică pe care numai o capodoperă o poate pune în valoare.

Editura Litera, 2015, nr. pagini: 1120, traducere din limba engleză (felicitări): Justina Bandol

Citeşte şi:

4 comentarii la „“Sticletele”, Donna Tartt”

  1. si mie mi-a placut foarte mult. am inceput s-o citesc desi citisem inainte cateva recenzii nu tocmai laudative la adresa ei. pe mine m-a tinut in priza si am avut senzatia aceea de inaltare, de desteptaciune de care vorbeai si tu. oricum, pentru mine, Donna Tartt e una dintre scriitoarele favorite, mi-au placut foarte mult si “Micul prieten” si “Istoria secreta” citite cu ceva timp in urma. (*ca veni vorba, abia astept sa le recitesc!)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *