Interviu cu scriitorul Octavian Soviany: “Toate paradisurile sunt retrospective”

Interviu cu scriitorul Octavian Soviany: “Toate paradisurile sunt retrospective”

A început ca poet, dar s-a afirmat şi ca dramaturg sau critic, iar de câţiva ani încântă ca prozator. L-a tradus pe Baudelaire într-o ediţie de excepţie a Florilor răului şi mai are proiecte cât pentru o viaţă.

Întâlnirea noastră se deschide abrupt. Eu, scoţând din geantă cel mai nou roman al său, Moartea lui Siegfried (Cartea Românească, 2015), încercând să mă scuz că încă nu l-am citit. Are multe pagini şi aş vrea să-l savurez pe îndelete. În schimb, îi spun că m-am îndrăgostit de Kostas (Viaţa lui Kostas Venetis, Cartea Românească, 2011). Oricum, Siegfried e altceva faţă de Kostas. Mai greu de citit, spune domnul Soviany, în timp ce aşteptăm cafeaua, iar mie îmi vine cea mai deşteaptă întrebare din lume.

 

De ce?

Fiindcă sunt patru povești. La Kostas, narațiunea mergea atât de linear încât la un moment dat chiar mă enerva. Așa că am introdus povești care taie narațiunea. Aşadar, în Sigfried, vei găsi patru povești și abia către sfârșit vei vedea legătura dintre ele.

 

978-606-8628-02-8Probabil, așa vor fi și întrebările mele. Aparent, fără legătură între ele… 🙂 O să mă raportez des la cartea-interviu realizată de dvs. împreună cu Cristian Cosma, la Casa de Pariuri Literare. Mi-a plăcut tare mult când ați spus acolo că nu sunteţi niciun fel de -ist, eventual doar rapidist. Cum e rapidismul la dvs.? Sunteți fan și atât sau e mai mult de asta, vă identificați cu spiritul echipei?

Eu am ajuns rapidist fiindcă aveam un vecin mecanic de locomotivă, care ținea cu Rapidul. Pe vremea aceea, se transmiteau la TV doar meciurile din București, în fiecare duminică. Eu nu aveam televizor și mă duceam la domnul respectiv. Așa m-am contaminat de rapidism. Apoi, cu vremea, echipa asta a început să-mi placă, pentru că era așa, mai specială, mai boemă, schimbătoare de la o zi la alta, bătea echipe bune, pierdea cu echipe proaste, când în A, când în B. E ca viaţa Rapidul! Surprinzător, după aceea, am descoperit că şi Nora Iuga e rapidistă, ba chiar mergeam în aceeaşi perioadă pe stadion, dar nu ne întâlneam niciodată.

 

Da, am văzut-o pe Nora Iuga în documentarul realizat de acelaşi Cristian Cosma, cum a mers pe stadion.

Atunci a fost dusă în mod excepţional. Acum nu mai merge nici ea.

 

Aţi fost împreună pe stadion?

Nu, nu. N-am fost niciodată cu Nora pe stadion. În anii ’80, mă duceam regulat la meciurile Rapidului. Ba, din când în când, şi la Steaua, dar după ’90 atmosfera de pe stadioane s-a degradat foarte mult. E atâta violenţă şi auzi atâtea înjurături încât pur şi simplu ţi se face greaţă.

 

Dar parcă la Tractorul aţi mers la meciuri la început.

A, nu, eram deja rapidist când am început să merg la Tractorul. În Braşov, erau mai multe echipe, dar aşa mai de vârf erau Steagul Roşu, pe vremea aceea în Divizia A, şi Tractorul, care fusese în B, dar picase în C. Însă nu arăta a echipă de C şi juca foarte frumos. Te duceai la Tractorul ca să vezi goluri multe. Iar suporterii Tractorului nu-i puteau înghiţi pe cei de la Steagul Roşu. Era o rivalitate din asta pe plan local şi din când în când se mai punea la cale câte un amical, şi nu ştiu cum se făcea că Tractorul câştiga întotdeauna.

 

Şi-acuma sunt toate prin diviziile inferioare…

Tractorul nu mai există. A picat şi fostul Steagul Roşu.

 

Toate echipele cu care simpatizaţi o duc rău.

Da, păi, în curând, campionatul Diviziei A va deveni campionatul judeţului Ilfov, cu Voluntari, cu Chiajna şi cu toate minunăţiile astea.

 

Mai urmăriţi?

Nu. Din când în când, mă uit la rezultate. Nici televizor nu am, m-a ferit Dumnezeu.

 

În schimb, aveţi internet, aveţi şi blog…

Internetul e un lucru foarte bun, dacă ştii cum să-l foloseşti.

octavian1

Despre numele de familie

„Bunicul meu, cu doi fraţi de-ai lui, venise la Bucureşti din Albania. Însă când au ajuns la Bucureşti şi-au schimbat numele. Nu ştie nimeni care era numele lor de familie, nu ştia nici măcar tata, iar aici şi-au spus Soviany, după o localitate din Albania. Nu ştiu care a fost motivul, dar s-ar putea să fi fost la mijloc una din celebrele poveşti de răzbunare albaneze. Că au venit în România e de înţeles, dar de ce să-şi fi schimbat numele? Multă vreme, am crezut că povestea asta cu Soviany-localitate în Albania este o simplă legendă, pe care mi-o povestea tata, dar chiar anul ăsta, datorită traducătoarei mele în bulgară, Vanina Bojikova, care are nişte relaţii în Albania, am descoperit că localitatea respectivă există. Am şi o poză cu ea. M-am hotărât să nu mor până când nu voi face o vizită la Soviany. Trebuie totuşi. Poate aflu şi de ce şi-a schimbat bunicul meu numele. Ar putea chiar să iasă de aici un roman, de ce nu?”

 

Spuneaţi că n-aţi iubit niciodată şcoala. Nici ca elev, nici ca profesor. Însă v-aţi întors la catedră…

Povestea este în felul următor: momentan, sunt şomer. Am fost anul trecut profesor, dar pe un an. După 1 septembrie, probabil mă voi angaja iarăşi în învăţământ, dacă nu voi găsi altceva. Dar tot aşa, pe un an, ca suplinitor, fiindcă în momentul în care mi-am dat demisia, mi-am pierdut calitatea de titular.

 

Şi unde aţi predat?

Tot la liceul Eminescu, unde acum vreo 10 ani era foarte bine, erau elevi ca lumea, care scriau, Claudiu Komartin, Miruna Vlada… Ei, acum nu mai e aşa ceva. Erau pe vremuri elevi care ajungeau la Olimpiada de română la faza naţională. Acum, dacă găseşti cu greu pe unul pe care să-l trimiţi la sector.

 

A fost acesta unul din motivele pentru care aţi întrerupt?

Unul, da… Însă efectiv aveam senzaţia că sunt în plus. Acum, în învăţământ, se fac hârtii, tot felul de hârtii, iar cel mai tare profesor este acela care are mai multe hârtii. Ca să obţii ceea ce se numeşte gradaţie de merit trebuie să-ţi faci un dosar cât o encicopedie. Foarte mulţi profesori renunţă la această gradaţie tocmai pentru că le este groază de acest dosar.

 

Vi s-a urât de hârţogăraie…

Da, şi foarte multă birocraţie. Iar sistemul este croit parcă pentru a-i îmbolnăvi şi pe elevi, şi pe profesori, de schizofrenie. Ce se întâmplă? Acum, marea miză este examenul de bacalaureat. Pe vremea când eram eu elev, examenul acesta era promovat de aproape toţi elevii. Foarte rar se întâmpla să pice cineva, deşi examenul era mult mai greu ca acum. Acuma, timp de 4 ani, majoritatea profesorilor exersează subiectele de bacalaureat, foarte standardizate, toate aproximativ la fel, şi îţi dai seama că e foarte plictisitor. Creativitatea rămâne pe dinafară, iar elevul este un roboţel.

 

Ce clase aţi prins acum?

Două a IX-a şi o a XI-a. Nişte clase destul de OK, dar nu îi interesează literatura. Şi nu cred că li se poate băga pe gât. Până la urmă, şi cititul e un viciu şi creează o dependenţă. De aceea, pentru că n-au ajuns încă la această dependenţă, ei nu citesc sau nu citesc sistematic, iar de regulă citesc ce li se bagă pe gât la şcoală.

 

Vă cunoşteau?

Unii, da. Îmi amintesc că la ora de română, un elev stătea ostentativ pe pupitru cu Viaţa lui Kostas Venetis, care, mă rog, nu e o lectură tocmai pentru adolescenţi. M-am făcut că n-am văzut.

 

Despre Moartea lui Siegfried

[aio_button align=”left” animation=”none” color=”red” size=”small” icon=”none” text=”Cumpără cartea” relationship=”dofollow” url=”http://bit.ly/soviany-siegfried”]

coperta1Spuneaţi în interviul luat de Cristian Cosma că se poate întâmpla să treacă luni de zile până găsiţi cu ce să schimbaţi un cuvânt care nu vă place. Că acel cuvânt trebuie lăsat să apară, trebuie aşteptat. În ce constă această aşteptare?

Din când în când te mai uiţi la textul respectiv, nu-ţi place acel cuvânt, cauţi ceva pentru a pune în loc, ţi se pare că ai găsit, dar când pui noul cuvânt acolo, îţi dai seama că nu e ce trebuie, încerci cu altul, şi, la un moment dat, îţi dai seama că l-ai găsit. De asta, zic că textele se fac singure dacă ai răbdare cu ele. Dacă te amesteci prea tare în procesul ăsta, le strici.

 

Dar cum vă daţi seama când forma e perfectă?

Hai să nu spunem perfectă, ci acceptabilă. Când îmi sună bine, când îmi dau seama că aşa trebuie să fie. Nu e ceva raţional, ci intuitiv. Dintr-o dată îţi dai seama că asta e.

octavian3

Debutul dvs. a fost cu Ucenicia bătrânului alchimist, în 1983. Am citit cum aţi fost nevoit să introduceţi câteva poezii despre voievozi…

Era un truc care se practica în epocă. Li se dădea unor poezii ca titluri nume de voievozi, chiar dacă poeziile respective nu avea legătură cu voievozii. Conţinutul putea să fie, hai să spunem, aşa, mai elegiac, voievodul respectiv avea o criză de melancolie, cugeta la rosturile vieţii, de ce nu? Ei, şi mai aveam o chestie, o poezie care se chema Tripticul Mioriţa, care era oarecum pe linie, şi volumul se deschidea cu acest Triptic. Numai că se pare că nici acest triptic nu era tocmai pe linie, fiindcă la un moment dat Laurenţiu Ulici voia să facă o antologie a poeţilor nepublicaţi în volum şi am dat şi eu nişte texte şi i-a plăcut Tripticul Mioriţa. Şi l-a inclus, însă antologia n-a mai apărut decât acum câţiva ani. Am aflat peste ani că unul dintre motivele pentru care acea antologie nu a mai apărut la acea vreme a fost şi acest Triptic. Domnii de la cenzură au considerat că acolo viziunea este mult prea macabră – cam era, ce-i drept – şi că nu are nicio legătură cu folclorul românesc. Cu folclorul românesc eu cred că avea legătură, iar macabră era într-adevăr.

 

Tot legat de acest debut, cum a trecut titlul? Nu li s-a părut nimic subversiv?

Nu, cu titlul nu a fost nicio discuţie, nu s-a legat nimeni de el. În schimb, s-au legat de altceva. Era un ciclu de poezioare de dragoste, nu foarte bune, în care nu ştiu de ce doamnelor de la Consiliul Culturii li s-a părut că aş descrie un viol. Nici poveste de aşa ceva, dar în sfârşit… Au descoperit dânsele acolo foarte multe simboluri falice, iar ciclul respectiv a trebuit scos. Nu mi-a părut foarte rău, că nu ţineam morţiş la el. Dar le căşunase şi pe Ucenicia bătrânului alchimist, pe ciclul care făcea miezul tare al volumui, dar acolo ne-am târguit şi a rămas. N-au scos decât un singur text din el. Negocierile au durat o zi întreagă, dar nu cu cenzura, ci cu cei de la editură. Cu cenzura negociaseră editorii. Ei, şi după o zi întreagă de negocieri, am bătut palma, am mai cedat eu, au mai cedat ei şi în sfârşit am ajuns la concluzia că o să apară cartea foarte curând, în cel mult două săptămâni şi nu se va mai schimba absolut nimic. Bun. Peste vreo două-trei săptămâni, cartea a apărut într-adevăr. Şi mă duc eu tremurând de emoţie la poştă să-mi iau exemplarele de autor, mă duc acasă… Cartea n-arăta foarte rău. Şi încep s-o răsfoiesc şi, dintr-o dată, descopăr că domnii de la editură nu-şi ţinuseră cuvântul, ci, pe ici, pe colo, mai schimbaseră unele cuvinte. Dar le schimbaseră total aiurea. De exemplu, în loc de „plânge viermele din rană” era „plânge soarele din rană”. Dumnezeu să mă ierte, dar între vierme şi soare e mare diferenţă! Sau era vorba într-un vers despre nişte licori care fac femeile sterpe. Şi cum pe vremea aceea femeile nu aveau voie să fie sterpe, a dispărut şi versul respectiv şi în locul lui a apărut ceva foarte interesant, nu pot să-mi dau seama de unde: „licori care fac femeile agave”. De ce avage şi nu cocostârci, scaune, paraşute, nu pot să-mi dau seama. E frumos şi agave! Dar şi aici a fost o parte plină a paharului. Am fost unul dintre ultimii autori care au reuşit să scoată un volum individual de debut, fiindcă după aceea au apărut volumele colective de debut, iar cartea a fost foarte bine plătită.

 

Click pe copertă pentru a cumpăra cartea (taxă de expediere 0)

Cu cât?

A fost cartea pe care am luat cei mai mulţi bani din câte cărţi am publicat eu. Am luat 16 mii de lei, care pe vremea aceea erau echivalentul a opt salarii. Iar acum, pe Kostas Venetis, editura mi-a dat cam cât câştig eu pe o lună la şcoală. Iar la Kostas Venetis am scris şapte ani.

 

Că tot am ajuns la bani. Eram în sală când s-a decernat acel premiu Augustin Frăţilă, de 10.000 de euro, pe care l-aţi ratat de puţin. Un premiu contestat, deşi a continuat. Ce părere aveţi despre modul cum se face jurizarea şi despre existenţa premiului în sine?

Cred că premiul este un lucru bun. Nu sunt iritat nici de faptul că jurizarea pe ultima sută de metri se face de către bloggeri, fiindcă eu mai citesc ce scriu bloggerii despre diferite cărţi şi constat că, de multe ori, ei spun lucruri mai interesante şi mai pertinente decât criticii de meserie. Criticii de meserie ajung la un moment dat la rutină, scriu cam în sictir, nu mai au răbdare să citească, în timp ce bloggerii sunt mult mai vii. Apoi, nu am nimic nici cu asocierea premiului cu o firmă producătoare de ţigări, pentru că sciitorii în general sunt fumători.

 

Să trecem la poezie. Spuneaţi dvs. că întâlnirea cu Darie Magheru a fost providenţială şi că de la el aţi învăţat că „poezia este unul din acele lucruri de o gravitate extremă, pentru care uneori se plăteşte cu viaţa. Poezia este atunci când îţi curge sânge din nas”.

Da, aşa spunea, că poezia ţi se întâmplă. Am învăţat multe de la el. Îmi dădea cărţi de poezie, vorbeam despre poezie, avea răbdare să citească poemele pe care le scriam pe vremea aceea şi care, acum îmi dau seama, erau destul de slăbuţe. A fost un om extraordinar. Cam ciudat, mereu în conflict cu autorităţile, care însă îl lăsau în pace fiindcă avea patalama de nebun. De exemplu, odată a fost văzut pe o stradă din Braşov, aşezat pe carosabil, pe dunga albă de la mijloc, strigând din toţi rărunchii Jos, Ceauşescu! Pe altul l-ar fi legat imediat. Cum el avea mare faimă de nebun, n-a păţit nimic. Sunt multe poveşti cu el.

 

Și dumneavoastră, când trebuia să fiți luat în armată, ați ajuns în spital și ați fost clasat pentru ceva asemănător.

Da, a fost ceva serios, mai ales că nu cunoșteam pe nimeni cu mare putere de decizie la Spitalul Militar. Părinţii mei erau oameni simpli, nu aveau relaţii. Însă, ce s-a întâmplat? Povestea clasării mele medicale a fost parţială pe bune. Ceva aveam. Nu ştiu cât de grav. Însă întâmplător am dat în Spitalul Militar din Braşov de un doctor căruia îi plăcea poezia. Şi-am vorbit cu el despre poezie, l-am sedus, aveam şi eu ceva, poate a mai pus ceva şi de la el şi a ieşit povestea. Însă nu a fost ficţiune în totalitate.

 

Despre armată şi idealizarea trecutului

„Armata nu mi se potrivea, însă văd mulţi oameni vorbind cu nostalgie despre vremea când au făcut-o. Oricum, avem tendinţa să idealizăm tot ce este la trecut. Şi mie mi se pare că în copilărie am trăit într-un fel de paradis, dar dacă analizez puţin situaţia familiei mele de atunci, îmi dau seama că nu prea era aşa. Toate paradisurile sunt retrospective.”

 

V-aţi născut la Braşov, aţi trăit în Cluj pe perioada studenţiei, iar acum sunteţi în Bucureşti. Cum v-aţi adaptat aici?

Acum, m-am obişnuit. N-am vrut să vin în Bucureşti, aş fi vrut să rămân în Cluj şi puteam să rămân, pentru că am terminat ca şef de promoţie. Chiar erau şi două posturi acolo, însă pe unul dintre ele l-a luat cineva de la Baia Mare. Mai rămăsese unul singur şi în tot judeţul nu mai era nimic. Iar eu pe vremea aceea mai aveam şi-o nevastă. Aşa că am ochit noi o şcoală din Bucureşti, 127, unde erau două posturi de română. Şcoala era acolo unde se termina ideea de oraş, undeva către Măgurele. Nu existau elevi mijlocii, ci doar buni şi foarte slabi. Tot felul de întâmplări amuzante şi acolo, cu tot felul de directori foarte interesanţi.

 

Veţi folosi amintirile legate de şcoală într-un roman?

Nu într-un roman. Acum lucrez la o carte care se cheamă Am fost un copil reuşit?, din care am scris vreo 50 de pagini şi în care îmi depăn, deocamdată, amintirile din copilărie, dar vreau să merg şi mai departe. O scriu ca să mă distrez. Am început-o fiindcă nu aveam ce pune pe blog, însă dacă se strâng paginile, mă gândesc că ar putea să intereseze.

 

florile_rauluiFelicitări pentru traducerea la Florile răului. Şi pentru acest volum, dar şi pentru poemele în proză ale lui Baudelaire, pe care înţeleg că tocmai le-aţi predat editurii. Ce a însemnat munca aceasta, de traducere, pentru dvs.?

Cu Baudelaire mă înţeleg foarte bine din adolescenţă. Nu ştiu cât de planificată a fost traducerea aceasta. Tradusesem câte ceva din poemele lui, mai ales în perioada în care nu puteam scrie altceva, ca să-mi păstrez mâna. Emil Brumaru a văzut că am postat pe Facebook acele poeme şi m-a îndemnat să le traduc pe toate. Iar eu am marşat imediat şi traducerea a mers foarte bine. Am lucrat în anul în care nu am mers la şcoală. Dar timp de câteva luni nu am făcut altceva decât să traduc Baudelaire. N-am scris nimic, doar am tradus, de dimineaţa până seara şi vreau să cred că mi-a ieşit. Poate voi încerca şi cu Verlaine, cu atât mai mult cu cât o ediţie completă a lui Verlaine în româneşte nu există. Baudelaire mi-a mâncat sufletul cu cuvintele scurte. E foarte greu când în franceză un cuvânt are o silabă sau două, iar sinonimul lui din română are patru. La versurile lungi te mai descurci, dar la cele scurte, te cam chinuieşti. Un alt aspect de care am ţinut cont a fost să nu cad într-o capcană în care au căzut toţi traducătorii în română ai lui Baudelaire, care l-au făcut în româneşte foarte expresiv. Baudelaire nu caută expresivitatea, însă traducătorii români îl colorează, pe linia pitorescului, şi cel mai departe merge Arghezi, care îl face hiperexpresiv. Traducerile lui Arghezi din Baudelaire sunt nişte poeme argheziene foarte frumoase, dar nu sunt în spiritul lui Baudelaire. Cam astea sunt capcanele de care m-am lovit.

 

Cum credeţi că va fi receptat „produsul” pe piaţa românească?

Nu am niciun fel de semnale. Cartea se vinde, însă nu ştiu să fi apărut vreun comentariu pe marginea ei.

 

Nu cumva şi lipsa de reacţie e o reacţie?

Nu ştiu ce să spun. Poate pe o parte din cititorii de azi nu-i mai interesează Baudelaire.

 

Despre legăturile de familie cu armata

 

calcaiul-lui-magellan_1_fullsize

Aţi primit premiul Cartea de poezie a anului 2014, pentru Călcâiul lui Magellan. La niciun an după, veniţi cu un nou roman. Care este miza lui pentru cariera dvs. de scriitor?

Nu mai scriu poezie decât accidental de la o vreme, în principiu scriu proză. Premiul acela m-a surprins. Eram foarte preocupat de Moartea lui Siegfried şi de traducerea lui Baudelaire, iar de Călcâiul lui Magellan aproape uitasem. Mai am vreo trei cărţi de poezie nepublicate, la un moment dat le voi publica, iar după aceea nu pot să-mi dau seama dacă voi mai scrie poezie. Când faci proză, mergi pe ideea de proiect. Nu trebuie să ai neapărat inspiraţie într-o dimineaţă. Scrii 4-5 pagini de roman şi, dacă nu ies chiar cum ai vrea tu, nu este nicio nenorocire, pentru că într-un moment în care eşti mai inspirat, le poţi reface. Important e ca naraţiunea să meargă înainte. Cu poezia nu e aşa. Vorba lui Darie Magheru, pentru poezie trebuie să-ţi curgă sânge din nas. Poezia ţi se întâmplă. Şi pe vremea când nu scriam proză, mi se întâmpla poezia. Aveam perioade de săptămâni în care scriam întruna, iar apoi luni întregi nu mai scriam nimic. Uneori aveam senzaţia că n-o să mai scriu niciodată poezie. Acum, nu ştiu…. În orice caz, n-o s-o forţez. Poezia se poate mima, dar n-are niciun rost, ea trebuie să vină din adâncul tău. Dacă nu e aşa, cei care se pricep simt, îşi dau seama de impostură. Poezia este un meşteşug prea grav. Când o faci, n-ai voie să trişezi. Anul acesta aş vrea să scot şi un volum de teatru. Ar fi al treilea, un volum mai măricel, cu cele 10 piese ale mele. Anul acesta va fi unul fertil.

 

Din ce trăiţi?

Din ce am reuşit să strâng. Dar sunt la fundul sacului. Din septembrie, dacă nu-mi găsesc ceva, gluma se îngroaşă.

 

Folosiţi în general nume străine. Un Vasile, un Ion?

Nume româneşti o să găseşti în Moartea lui Siegfried. Şi Vasile, şi Ion… Dar nu cred că este foarte bine să scrii cărţi prea româneşti. Sunt nişte realităţi pe care alţi oameni nu le înţeleg. E un detaliu pe care eu îl iau în calcul. În proza noastră se întâmplă un lucru. Există două teme majore: una, care a devenit cam vetustă şi cam obositoare – comunism, securitate, torţionari, dar totuşi au trecut atâţia ani de la căderea comunismului, de atunci s-a mai întâmplat câte ceva pe aici. Nu putem rămâne pentru totdeauna în aria asta tematică. Apoi, este mizerabilismul, practicat mai ales de tineri. Citeam bunăoară un roman al Cristinei Nemerovschi, care se reduce la sex, droguri, băutură şi violenţă. Şi la revoltă, dar o revoltă pe care n-o înţeleg pentru că nu prea are obiect. Nişte tineri care sunt revoltaţi, ai impresia, doar de dragul de a fi revoltaţi. Şi într-un caz, şi-n altul, miza este prea mică. Ce rost are să scrii despre nişte lucruri pe care toată lumea le poate vedea pe stradă?

 

Dvs. rămâneţi în zona istorică?

Nu. Acum am început un alt roman, care se petrece în România, în zilele noastre, iar toate personajele sunt româneşti. Să mai scriem şi aşa ceva. Ceva fără sex, fără violenţă.

 

E un soi de manifest?

Nu, doar dorinţa mea de a mă schimba la faţă de la un roman la altul. E plictisitor şi pentru mine să rămân acelaşi de la un roman la altul. Apoi, voi încerca o continuare pentru Kostas-Nemţoaica, dar n-aş vrea să iasă acelaşi lucru. Mai sunt două proiecte, ceva ce se va numi Lacurile călăului. Şi încă un proiect despre bătrânul Alecsandri raportându-se la tânărul Eminescu, un roman. Acuma, sigur, nu depinde numai de mine, ci de Dumnezeu. Am o vârstă la care se poate întâmpla orice de la o zi la alta. Poate voi mai fi îngăduit.

 

……………………………………………………………………………………………….

 

Click pe copertă pentru a cumpăra cartea (taxă de expediere 0)

S-a născut la 23 aprilie 1954, la Braşov.

Studii: Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (1975-1979). Doctor în Filologie al Universităţii din Bucureşti (2008).

Debut: revista Echinox, 1975, simultan cu poezie şi critică.

Debut editorial: Ucenicia batrânului alchimist (Editura Dacia, 1983).

A publicat poezie, teatru, critică şi proză.

În 2014, i-a apărut la Casa de Editură Max Blecher traducerea din Charles Baudelaire, Florile răului.

Cel mai recent roman: Moartea lui Siegfried (Editura Cartea Românească, 2015)

Citeşte şi:

1 thought on “Interviu cu scriitorul Octavian Soviany: “Toate paradisurile sunt retrospective””

  • Inca un interviu fermecator in care reusesti sa scoti tot ce e esential de la partenerul de discutii.
    Si eu mai notez inca un scriitor roman foarte interesant pe lista mea de lecturi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *