“A pleca înseamnă a muri puțin” – despre „Patria locotenentului Schreiber”, de Andreï Makine

coperta11Un veteran de război, Jean-Claude Servan-Schreiber, şi-a scris memoriile la sfatul naratorului. Numai că avel volum de memorii, pentru care s-a găsit cu dificultate un editor, nu a trezit interes. Semnalele din presă sunt ca şi inexistente, iar vânzările, cam la fel. Naratorul este desigur deziluzionat, mai ales că-şi pusese mari speranţe în această carte după ce, la rândul său, scrisese Franţa pe care uităm s-o iubim, un soi de apel la renaşterea unor vremuri de esenţă patriotică, în care îi pomenise pe câţiva camarazi de-ai locotenentului Schreiber.

Structura romanului e simplă: naratorul îi face vizite repetate acestui veteran de război, vizite întinse pe patru ani. El ştie că volumul acela, ca să nu mai ocupe spaţiu inutil în librării, va fi returnat şi trimis la topit. O soartă tristă. Şi-apoi, cum să-i spui unui veteran de război că viaţa sa nu mai interesează pe nimeni? Că nici camarazii lui nu mai prezintă interes din partea cititorilor şi că O viață pe care șase ani de război n-au putut s-o distrugă va fi spulberată în neant în câteva secunde?

Iar acest Schreiber nu este chiar orice veteran de război, ci unul care a trăit multe, mai ales că fusese nevoit să-şi compenseze originile evreieşti cu un devotament la limita eroismului. Ce înţelegi treptat, pe măsură ce ţi se prezintă amintirile veteranului, este că acest Schreiber este atât de călit de lupte încât nici măcar acest eşec de proporţii nu-l mai poate impresiona. Pe vremea războiului, era perceput drept un ştrengar surâzător şi neînfricat. Ulterior, acest fel de a fi a devenit natura sa, astfel că, şi la 92 de ani, povestirile sale păstrează un ton surâzător, sincer, prea uşuratic faţă de lucrările docte de istorie. Asta, chiar dacă tristeţile nu-l ocolesc. Naratorul le zice înfrângeri. Sunt mai multe: cea de la întoarcerea de pe front, când a constatat că sacrificiul ostaşilor era greşit înţeles (el găseşte în Paris un tineret nou căruia nu-i mai aparţinea, o limbă nouă pe care n-o cunoştea, un alt fel de a percepe viaţa – această viziune „existenţialistă” – căruia nu-i păsa de existenţa, de angajamentele, de rănile lui, de moartea, adesea eroică, a camarazilor săi); cea a devalorizării patriotismului, care pentru el fusese un soi de moştenire sfântă, de la tatăl său, aviator pe fronturile Marelui Război, însă care, crede el, se trăieşte deloc zgomotos, pe câmpurile de luptă, chiar şi prin sângele vărsat de un ostaş; şi poate cea mai dură înfrângere: cea a pierderii memoriei, când nu reuşeşte să-şi amintească numele unui camarad dintr-o fotografie. Uitarea devine adevărata moarte, iar Schreiber, care altfel e un bărbat puternic în pofida vârstei, face eforturi să-şi învie camaradul din acea poză cenuşie.

Aşadar, deloc o noutate pentru Schreiber că volumul său nu prezintă interes. De fapt, nici imediat după război, eroismul nu fusese apreciat aşa cum crezuse el că ar merita. Naivitate, apreciază naratorul. Eterna naivitate a războinicilor: toţi cred că, în absenţa lor, ţara îşi ţine răsuflarea, suspendă trecerea zilelor, îi aşteaptă aşa cum erau la plecarea pe front: nişte „băieţi surâzători şi neînfricaţi”, de 21 de ani, ca tânărul aspirant Schreiber în toamna lui 1939.

A pleca înseamnă a muri puţin, nu-i aşa? este concluzia interogativă a romanului. Viaţa însăşi, îndeosebi cea a soldaţilor, pare formată din plecări. Se moare câte puţin, până când nu mai rămâne nimic de murit.

Andreï Makine, „Patria locotenentului Schreiber”, Editura Polirom, 2015 (traducere din franceză: Constanţa Ciocârlie)

Cronică publicată în "Observatorul militar". Sursa foto reprezentativă: reddit.com

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *