Un poet în faţa grozăviilor războiului – despre “Memorii de război”, de G. Topîrceanu

Un poet în faţa grozăviilor războiului – despre “Memorii de război”, de G. Topîrceanu

Dacă i s-ar fi întâmplat astăzi toate cele povestite în cartea de la Editura Humanitas, G. Topîrceanu ar fi fost considerat un erou. Un supravieţuitor. Un mare om. Ar fi fost invitat la televiziuni, din zicerile sale s-ar fi schiţat cartoline pentru facebook şi-am fi căutat toţi să ne facem selfie-uri cu el. L-am fi invitat la ceremonialuri şi am fi fost onoraţi să-l avem printre noi ca un martor al războiului.

Însă toate s-au petrecut în urmă cu aproape 100 de ani, mai exact în 1916, la Turtucaia, şi ceva mai încolo, în prizonieratul din Macedonia. G. Topîrceanu, mobilizat ca subofiţer de artilerie, a trăit intens înfrângerea de la Turtucaia, în urma căreia aproape 30.000 de militari români au căzut în captivitate. Se vede acest lucru din detaliile asupra cărora se apleacă în prima parte a cărţii, „Amintiri din luptele de la Turtucaia”, publicată pentru prima dată, ca volum independent, în 1918, imediat după întoarcerea din prizonierat. Şi sunt acolo o mulţime de consideraţii legate de moralul iniţial al trupelor noastre şi de lejeritatea cu care era tratat momentul, în urma victoriei din urmă cu trei ani, când soldaţii noştri participaseră la campania din Bulgaria care pusese capăt celui de-al Doilea Război Balcanic. Fără să aibă pretenţia unui cunoscător în ale strategiilor militare, Gheorghe Topîrceanu consemna în acele amintiri faptul că, la atacul bulgarilor, cupolele tunurilor româneşti nici măcar nu erau definitivate. „După câte auzisem, lucrarea începuse încă din martie, dar se tărăgănase până acum, în zilele mobilizării.” Astfel, de la surpriză la tragedie nu e nevoie de prea mult timp. Sub bombardament, „oamenii sunt ascunşi ca râmele în pământ”, prilej pentru scriitor să mediteze asupra formelor războiului modern:

„Războiul modern! Stai în tranşee cu braţele încrucişate şi cu spatele încovoiat, cât timp durează „pregătirea”, şi aştepţi, fără nici o putere, să plesnească deasupra ta o maşină, azvârlită de altă maşină! Oamenii se bat cu maşinile – e o concurenţă de răbdare. Pânda vicleană, „nervii tari” şi calculul rece înlocuiesc avântul de odinioară şi stropul de poezie al luptelor deschise, în care era cel puţin o superbă dezlănţuire de energie tinerească, o măsurare cavalerească de putere fizică şi de curaj. Dar războiul modern trebuia să fie aşa – prozaic, senil şi mohorât, ca şi cea mai mare parte a scopurilor materialiste pentru care se urmează în depărtatul Apus: comerţ, debuşeuri, parale…”

Unii fug spre stânga, alţii spre dreapta, iar el, scriitorul, e pe undeva, pe la mijloc, uluit de rapiditatea cu care se schimbă lucrurile, ca suspendat între două stări de agregare. Încă mai caută sensul războiului – „la ce bun?” şi observă cum toţi nu caută altceva decât o modalitate de scăpare. Constată că „…o singură clipă şi o singură mişcare banală sunt de ajuns ca să hotărască soarta unui om”, e ocrtotit de şansă sau Divinitate de câteva ori (o dată spune că s-a aplecat să-şi încheie o gheată şi a simţit cum un glonţ a retezat o crenguţă de nuc de deasupra lui) şi înregistrează în minte filme întregi în care camarazii săi mor încercând să scape. Şi lui, fuga îi este curmată. Ajunge în captivitatea bulgarilor şi străbate teritorii uriaşe în condiţii mizerabile, fără mâncare sau apă, cu moartea ciupind pe ici, pe colo, şi ajunge la Pirin Planina, unde trăieşte atât tragedii, cât şi „episoduri comice”. În partea a doua a cărţii, ale cărei elemente originale au fost publicate pentru prima dată în 1920 sub titlul „În gheara lor”, însă au fost reluate şi suplimentate pentru o ediţie mai amplă din 1936, se simte o oarecare detaşare, care i-a favorizat lui Gheorghe Topîrceanu anumite observaţii geografice legate de diversitatea locurilor prin care a trecut (între care fostul oraş grecesc Melnik), însoţite de un soi de umor, a cărui savoare nu se întâlneşte decât rar în prima parte:

„Macedonie, ţară muntoasă, de păstori şi zarzavagii războinici, zugrăvită în cafeniu de sepie pe harta luminoasă a Europei; geografie încâlcită şi monstruoasă care-mi dădea fiori de groază pe băncile şcoalei şi nota 4 în cataloage… Ţinut binecuvântat de Dumnezeu, numai spini şi piatră seacă, unde nici în visurile mele cele mai urâte nu mi-am închipuit că voi ajunge să trăiesc vreodată…”

În continuare, hazardul joacă un rol extrem de important. Numai el şi inspiraţia de moment, plus, poate, ajutorul din ţară al lui Constantin Stere, au contribuit la revenirea poetului în ţară, în ianuarie 1918. Însă până la acel moment, viaţa sa pare să fi fost ruptă dintr-un roman de aventuri, cu un personaj principal extrem de ingenios şi de puternic, care ştie mereu să iasă din orice situaţie. Mi-am amintit de „Papillon”, romanul autobiografic scris de Henri Charrière, după care s-a făcut şi un film în 1973, cu Steve McQueen în rol principal. Greu de zis cine l-ar fi putut juca pe Topîrceanu ori cine l-ar putea juca, însă e cert că anii săi de război (aşa scurt cum a fost cel de la Turtucaia) şi captivitate ar da un film captivant, cu multe momente care să-i taie respiraţia privitorului.

Despre carte, în special despre „Pirin Planina”, G. Topîrceanu a spus că nu a scris-o „pentru copii de şcoală”. De unde şi duritatea unor scene şi redarea lor frustă, fără cosmetizarea tragismului. Aici, scriitorul a precizat că „…amintirea vie şi caustică a unei nenorociri nu trebuie lăsată uitării. Ea arde şi oţeleşte sufletul unui bărbat”.

Ne tot „oţelim” citind grozăviile războiului, şi ar trebui să şi învăţăm ceva din ele, însă, aşa cum constata şi scriitorul la vremea respectivă, cum ni s-a dovedit istoric şi după moartea sa (1937 – iată că nu „a prins” Al Doilea Război Mondial), cine ar trebui să înveţe în primul rând din astfel de experienţe, nu o face. „Toată lumea, de pe toată faţa globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca şi înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o ruşine pentru civilizaţia noastră etc. Totuşi omenirea nu-l desfiinţează. Este ca şi cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii – parcă l-ar face nişte fiinţe de pe altă planetă, împotriva voinţei noastre unanime.”

De remarcat şi că, după întoarcerea din captivitate, G. Topîrceanu a publicat foarte mult. De altfel, debutase în volum chiar înainte de Turtucaia, în 1916, cu „Balade vesele” şi „Parodii originale”. Întors la Bucureşti, apoi stabilit la Iaşi, scoate reviste, colaborează la diverse publicaţii şi primeşte Premiul Naţional pentru poezie (1926). Iar până la alegerea sa ca membru corespondent al Academiei mai trec 10 ani. Un om extraordinar, care s-a tras dintr-un cojocar şi o ţesătoare de prin părţile Sibiului. Ar fi făcut, cu siguranţă, obiectul unor campanii media, dacă ar fi trăit şi publicat astăzi.

G. Topîrceanu, “Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina”, Editura Humanitas, 2014, 228 de pagini

Sursa foto: commons.wikimedia.org (Victime din Armata României în bătălia de la Turtucaia). 

Puteţi cumpăra cartea de la: elefant.ro sau libris.ro.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii