Din amintirile unui măcelar de oameni

  •  
  •  
  •  
  •  

„Când mi-a venit rândul, n-am putut să cred că făceam totul atât de calm, când în sinea mea eram pur şi simplu îngrozit. Dar am scos sabia din teacă, sabia primită de la tata, fără să-mi tremure mâna, am udat-o cum ne arătase instructorul, fără s-o scap pe jos, şi o clipă am privit cum mărgelele de apă se rostogolesc şi cad încet. Nici nu-ţi închipui cât de mult m-a ajutat clipa aceea.

Am trecut în spatele deţinutului, m-am înfipt bine pe picioare şi i-am cercetat cu atenţie gâtul – slab şi bătrân, cu slin între cute; n-am uitat niciodată gâtul ăla. Am terminat înainte de a începe şi apoi m-am întrebat de ce picăturile alea mici de grăsime de pe sabia mea nu se ştergeau cu hârtia pe care mi-a dat-o locotenentul. Numai la asta mă gândeam – de unde avea omul ăla numai piele şi os, cu gâtul numai piele şi os, grăsimea asta? Gâtul lui era murdar, cenuşiu, ca praful în care te pişi. Dar, în clipa în care l-am retezat, culorile au devenit atât de vii, atât de pline de viaţă – roşul sângelui, albul oaselor, rozul cărnii, galbenul grăsimii. Viaţă! Culorile alea erau însăşi viaţa.

Mă gândeam cât de uşor fusese, cât de strălucitoare şi de frumoase erau culorile, şi eram uimit că se terminase atât de repede. De-abia atunci când următorul cadet a păşit în faţă am văzut că gâtul deţinutului încă mai pompa sânge ca două fântâni arteziene, exact ca victima locotenentului, dar mai puţin, semn că trecuse ceva timp de când îl omorâsem.

Nu mai simţeam nimic pentru omul ăla. Ca să fiu sincer, îl dispreţuiam că îşi acceptase soarta cu atâta supunere şi mă întrebam de ce nu opusese rezistenţă. Dar cine ar fi făcut-o? Şi totuşi, eram furios pe el că mă lăsase să-l măcelăresc.”

Fragment din extraordinarul roman „O cale spre nordul îndepărtat”, de Richard Flanagan (Editura Litera, 2015).

Despre carte am scris – aici.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *