Scriitorilor li se întâmplă noaptea tot felul de lucruri

Înainte de Al Doilea Război Mondial, E.K. (Eduard Kirchberger a.k.a. Karel Fabián) era anticomunist. Publica articole într-un ziar al Naţional Democraţilor, iar în 1937, după moartea lui Masaryk, filosof şi preşedinte, părintele Cehoslovaciei, E.K. publică o poezie în care promite că-şi va da viaţa pentru democraţie şi pentru Masaryk, pe care comuniştii aveau să-l discrediteze sistematic. După război, E.K. lucrează la o bancă, publică povestiri în săptămânalul social-democraţilor, dar la începutul lui 1948, cum comunismul câştigă teren în Cehoslovacia, E.K. simte nevoia să-i scrie redactorului-şef, un deputat democrat:

„Dragă Pepíček,
Îţi scriu ca să-ţi spun să fii la fel de puternic în continuare. După ce-am văzut ce s-a întâmplat în Praga, mi-am spus că vor veni să te închidă în orice moment. În jurul meu văd numai oameni slabi care se îndreaptă spre stânga pentru că au o familie, se pare. Din fericire nu sunt oameni din cercul nostru.
Îţi scriu acum, Pepíček, să-ţi spun că pe mine poţi conta în totalitate, aşa cum poţi conta pe toţi cei pe care i-ai crescut aici la Liberec. Suntem pregătiţi să mergem la închisoare, pentru că ştim că comunismul este totalitarism şi că noi am luptat împotriva totalitarismului, în toate formele sale. Comunismul va dura, poate, un an întreg, dar libertatea va reveni, pentru că acestea sunt legile naturii.
Poţi să-ţi pui încrederea în aceste cuvinte, căci ele mi-au trecut spontan prin minte în cabinetul meu mic, în timp ce lucram.”

Însă, cum lucrurile evoluează rapid înspre „roşu”, E.K. schimbă macazul. Şi le scrie comuniştilor, implorându-i să-l primească între ei:

„După Victoriosul Februarie m-am gândit pentru prima oară mai profund la comunism. Pentru mine comunismul este Evanghelie. (…)
Meţionez că nu doresc şi nu voi dori niciodată nimic de la PCCS. În ceea ce mă priveşte, sunt convins că frica şi interesele egoiste, care i-au făcut pe atâţia să se îndrepte spre Partidul Comunist, nu joacă în cazul meu niciun rol. Eu am ajuns singur la aceste concluzii. Nu ştiu ce veţi decide în acest caz, dar dacă nu mă veţi accepta, veţi pierde un om de bună credinţă. (…)
Mi se povestise ceva despre Veverka (n.m. redactorul-şef) şi îl compătimeam foarte tare. În noaptea în care am scris acea scrisoare fatală, lucrasem până dimineaţă la Colecţionarii de tragedii, iar după ce am terminat lucrul, am băut foarte multă cafea neagră şi n-am mai putut să adorm. Am deschis o sticlă de coniac şi am băut mai mult decât ar fi trebuit. Din nu ştiu care motiv, mă simţeam trist şi plin de compasiune şi trebuia să găsesc un obiect pentru compasiunea mea. Printr-un nefericit concurs de împrejurări, mi-am adus aminte de Veverka. M-am gândit că are o familie, că-şi dorea să ajungă ministru şi aşa mai departe. M-am aşezat la maşina de scris şi am scris scrisoarea, dar am uitat imediat ce-am scris. Înţeleg că totul pare neverosimil, însă scriitorilor li se întâmplă noaptea tot felul de lucruri.”

După care plusează, vorbeşte despre un soi de misionarism comunist, îşi aminteşte originea sănătoasă (tata servitor şi funcţionar, bunicul, cizmar), însă conştient că plecăciunile ar putea să nu-l ajute, fuge din ţară. Se va întoarce, pentru a publica un roman, Fugarul, promovat de autorităţi.
Povestea e chiar mai lungă de atât, foarte interesantă şi adevărată. Vă recomand să o citiţi în „Gottland” – cartea europeană a anului 2009 (Editura Art, 2014).

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *