Guriță al nostru

Guriță al nostru

Poate că, până la urmă, asta rămâne în urma unui munte de om care moare pe neașteptate la vârsta de 75 de ani, în urma unui om perfect sănătos, cu o moștenire genetică puternică, cu o mamă în viață, de 96 de ani, și cu un trecut glorios, de mare sportiv, de campion, de cel mai bun handbalist al tuturor timpurilor, adică și al timpurilor care au fost, și al celor care vor veni, așadar, poate că asta rămâne în urma unui munte de om, în urma unui colos care se fărâmă după o viață de poveste, o poreclă – Guriță.

Gheorghe Gruia, cel mai bun handbalist al tuturor timpurilor, oricât de ciudat ar părea, s-a născut în România, a jucat handbal pentru Clubul Sportiv al Armatei Steaua și pentru România, a fost campion mondial cu România, dar a vrut să plece mult de tot din România. Așa au fost timpurile, cu Ceaucescu, cu râul, cu ramul, cu granițe închise și cu viața aceea mizerabilă, ferice de cei care au dormit-o și s-au trezit după! Nu era nimeni ca el în lumea-ntreagă, însă tot nu reuşise să plece din marasmul comunist, deşi se luptase vreo cinci ani. I se tot promisese, ca unui copil, că, da, fii cuminte şi-o să primeşti libertatea, fii cuminte, că vine moşul şi la tine, iar Guriţă a tot fost cuminte şi a tot fost dus cu zăhărelul, până când pofta ce poftise i s-a împlinit şi a reuşit să plece tocmai în Mexic. Acolo unde, se spune, a făcut alfabetizare handbalistică, departe de raţiile româneşti, de coada la ciocănele şi banane verzi, departe de ole, ole, Ceaucescu nu mai e, departe de li-ber-ta-te, li-ber-ta-te, departe de ce am fost şi ne-am dorit să fim, dar nu vom fi niciodată. Guriţă a ales departe şi a muncit ca un om deschis la nou, ca şi cum venise apa şi-i luase casa, iar el trebuia să-şi ridice alta de la zero.

Şi totuşi, poate că, până la urmă, nu rămânem doar cu acest iubibil nume de Guriţă, plin de înţelesuri adânci dacă-l plasăm în contextul unei generaţii cum n-a mai fost şi cum nu va mai fi pentru handbalul şi, Doamne fereşte, pentru sportul românesc. Rămânem şi cu esenţa aceasta frumoasă de om care a vrut să plece ca să muncească în libertate, care deşi era cel mai bun din lume într-o chestie, a luat-o de jos, în mijlocul unora care nu auziseră de handbal, pentru a le deschide ochii, pentru a face un soi de evanghelizare handbalistică.

Mai ţine cineva scorul, mai contează că anii din România versus anii din Mexic dau un 38 la 37 demn de o finală mondială prea spectaculoasă ca să fie adevărată? Poate doar câinele lui Guriţă, Thor, cu care campionul vorbea zilnic în română…

Sunt chestiuni care mor înaintea omului. Pesemne, şi faptul că ai fost considerat cel mai bun din lume în ceva. Să fim oneşti, de Gheorghe Gruia n-am fi auzit acum dacă n-ar fi murit. Şi-a făcut loc cu un infarct printre nimicurile noastre, ne-a deranjat câteva clipe, doar cât să ne amintim că unele vieţi sunt puţin „mai” remarcabile ca altele, după care s-a ascuns din nou, în pământul alfabetizaţilor săi. Ce vom învăţa din asta? Nimic. Aşa cum nu ne-a păsat zeci de ani, vom uita repede că românul Gruia a fost desemnat cândva cel mai bun handbalist al tuturor timpurilor. Cine mai are ochi şi urechi va vedea, va auzi şi va lua din Guriţă simbolul a ce a fost. Va munci şi după ce va fi cel mai bun din lume. Doar că la noi e mai mult cu gura şi mai puţin cu mintea şi braţul.

Text publicat în “Observatorul militar”, nr. 49-50/2015.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *