“Moartea lui Siegfried”, de Octavian Soviany

De o complexitate şi o adâncime istorică rar întâlnite în literatura noastră de azi, cel mai recent roman al lui Octavian Soviany pare să-şi tragă seva dintr-o idee simplă, dar mare, tratată cu seriozitate pe aproape 500 de pagini:

“Moştenim, fără să ne dăm seama, de la înaintaşi nu doar culoarea ochilor şi a părului, ci le moştenim şi poveştile…”

În Moartea lui Siegfried, toată lumea scrie: pe lângă naratorul omniscient (cu acces chiar şi la notiţele lui Dumnezeu), ţin jurnale maiorul Siegfried von Kleist, nazist, membru al legaţiei germane de la Bucureşti în cel de-Al Doilea Război Mondial, fiul său, Günter, luptător pe frontul de Est, la Stalingrad, un comisar de poliţie, Kaftanat, un ziarist, Barbu Cernegură, şi nu în cele din urmă, Singuraticul, cel care îmbracă povestea romanticului german Heinrich von Kleist, sinucis împreună cu iubita sa în noiembrie 1811. Fire mai mult sau mai puţin vizibile unesc istoriile acestor posesori de jurnale. Ca motiv central, wagnerian, sunt umbrele Nibelungilor, care apar obsesiv în poveştile personajelor masculine, marcate de o moştenire tragică şi de necunoscutul unei deveniri care îi sperie.

Dincolo de aceste umbre, moartea prin sinucidere apare de cele mai multe ori ca unica salvare, ca singurul act prin care se poate redobândi demnitatea şi stima faţă de sine. Oare nu cumva omul în general e o fiinţă sinucigaşă prin excelenţă? întreabă, la un moment dat, un personaj, fără ca măcar, la sfârşitul lecturii să mai conteze care anume dintre ele a făcut-o.

Există o unitate a destinului tragic, aşa cum există chestiuni care se moştenesc deşi moştenitorii se zbat să se lepede de ele. Există vicii repetate, băutura, pasiunea pentru femei (şi pentru cele cu defecte, dezgustătoare), eşecuri, toate căutându-şi dacă nu justificarea, măcar explicaţia, prin scris. Atunci când, trebuie s-o spunem, scrisul nu se transformă chiar într-o formă de perversiune. Singuraticul este cel care mărturiseşte că Tatăl meu dorea să facă din mine un bun militar, dar i-am înşelat aşteptările: am demisionat din armată ca să scriu o carte mai bună ca Werther. Un altul – şi, din nou, nu mai contează cine – recunoaşte:

“Cred că în ultima vreme am început să gândesc mult mai mult decât se cuvinte să gândească un militar.”

Naratorul se joacă în grabă cu personajele sale. În grabă, dar nu fără a construi un soi de metaroman din consideraţii personale, pe marginea evoluţiei plăsmuirilor sale ori pe seama modului propriu de a privi literatura:

“Ce vreţi, domnilor, astăzi, ca să scrii un roman serios, e nevoie şi de puţină pornografie!”

De aceea, sunt şi destule pasaje în care se devoalează cele mai intime gânduri şi fapte ale acestor bărbaţi ai istoriei struniţi într-o serie de poveşti din care nu puteau lipsi femeile.

Unde începe şi unde se termină această istorie? Nici naratorul nu ştie, nici noi nu aflăm, dar putem încerca să aflăm, printre rândurile romanului scris de Octavian Soviany. Ori printre dungile negre pe care un dumnezeu ocupat să vorbească la telefon le tot trasează peste unele nume din catastiful său.

Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească, 2015

Text publicat în “Observatorul militar”, nr. 2/2016. Sursa foto reprezentativă: http://mirel-matyas.blogspot.ro (Fragment din Cântecul Nibelungilor, Melk, Austria)

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *