“Răzbunătorul. Legenda lui Hugh Glass” de Michael Punke

  •  
  •  
  •  
  •  

Da, aceasta este cartea care a inspirat filmul acela cu DiCaprio. Dar n-am văzut filmul înainte să citesc cartea. De altfel, nu l-am văzut nici până acum, când scriu despre carte.

Hugh Glass are o poveste de viaţă impresionantă, peste care Michael Punke nu trece în grabă, ca într-un thriller comercial, ci se opreşte cât de cât pentru a detalia şi a face o imagine potrivită devenirii personajului său principal. Ar fi avut loc de un roman monumental, atât ca acţiune, cât şi ca număr de pagini, dacă s-ar fi concentrat pe fiecare moment din viaţa lui Glass aşa cum a făcut-o în legătură cu firul principal al acestei poveşti, însă nu acesta a fost interesul lui Punke. Aşa că Hugh Glass este arătat în principal ca angajat al unei companii de vânători de blănuri, deşi avusese deja o existenţă palpitantă şi înainte de asta. Interesul scriitorului, cred, a fost acela de a spune un story niţel emoţionant despre camaraderie, voinţă şi răzbunare.

Pe fundalul vestului sălbatic, cel pe care-l ştim de la Karl May ori Fenimore Cooper, cu indienii tot mai daţi la o parte – unii prieteni, alţii, duşmani – din calea omului alb, se naşte acest sâmbure de legendă, cu un cercetaş destoinic, rănit grav de o ursoaică. De altfel, scena încleştării cu animalul furios este una dintre cele mai reuşite pentru un autor care ştie să aibă răbdare chiar şi în momente dramatice. Mai mult mort decât viu, Glass este lăsat de colegi în grija a doi camarazi, care, ameninţaţi de sosirea unor indieni, fug şi-l lasă chiar şi fără armament. De unde începe lupta. Şi pentru supravieţuire, şi pentru răzbunare.

E cam pe stil hollywoodian, cu băiatul bun care îi fugăreşte pe cei răi, se cam chinuieşte, dar fireşte că, în final, va reuşi ceva… Poţi să reduci la asta, dacă vrei să fii pragmatic, dar nu se cade aici, pentru că scriitura nu-i chiar atât de simplistă. Sunt numeroase momentele în care Punke intră în mintea lui Glass şi îi redă frământările; pe deasupra, colorează puţin şi cu cadre din natură, pe care eroul ştie să şi-o facă prietenă, pune lumină pe obiceiurile indienilor, pe primitivism, dar şi pe curăţenia morală a unor vremuri în care exista o loialitate faţă de un legământ care trecea dincolo de interese egoiste.

E ceva dintr-un supererou în acest Hugh Glass, capabil să reziste unor răni teribile şi să se demarce printre indienii care nu ştiu multe înainte să-ţi ia scalpul. Are chiar şi un obiect-simbol, o flintă Anstadt, după care suferă mai mult ca după iubita lui neconsolată. Însă asta face parte din doza de legendă cu care a fost înconjurat Hugh Glass.

La sfârşitul cărţii, scriitorul explică puţin din istoria eroului. Spune că el a existat cu adevărat, însă povestea lui, redată în anumite documente, a fost reconstituită, pe alocuri îmbogăţită şi periată astfel încât, în câteva cuvinte, să dea bine.

Ai putea spune că poveştile se cam scriau singure în vremurile care certificau o astfel de afirmaţie: Prefer să împuşc pe cine nu trebuie decât să am încredere în cine nu trebuie. Însă mâna lui Punke se vede în câteva locuri, care fac din această carte un roman bun, mai mult decât o simplă carte care a inspirat un film de Oscar.

Michael Punke, Răzbunătorul. Legenda lui Hugh Glass, Editura Trei, 2016

Articol publicat în “Observatorul militar”. Sursa foto reprezentativă: www.movieinsider.com

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *