Când nici măcar ţipetele nu se mai aud

Doi copii, cel Mic şi cel Mare, se trezesc într-o prăpastie, în mijlocul unei păduri. Nu ştim ţara, nu ştim contextul, avem habar doar de situaţie şi de faptul că băieţii intenţionau să-i ducă mamei de-ale gurii. Ca şi cum Scufiţa Roşie n-ar întâlni lupul, ci o prăpastie. Şi nu-i nimeni prin preajmă, nu aude nimeni, nu există scăpare.

E parte dintr-un coşmar „adevărat”. După ce l-a visat, Iván Repila şi-a imaginat o poveste cu substrat socio-politic, interpretabilă însă în multe alte feluri, o poveste scurtă, însă incredibil de greu de digerat, asemenea râmelor, gândacilor şi rădăcinilor pe care cei doi copii le îngurgitează pentru a supravieţui, în timp ce pachetul destinat mamei este păstrat intact.

Uneori, cum e şi cazul de faţă, cărţile cu pagini puţine se citesc mult mai anevoios faţă de cele cu pagini numeroase. Aici, însă, mai multe pagini ar fi dus lectura dincolo de pragul suportabilităţii. Sunt multe momentele în care ai nevoie să respiri, să ridici capul şi să cauţi aer dinspre cerul de deasupra cărţii, aşa cum băieţii se uită deseori în sus pentru un licăr de speranţă. Cât timp cel Mare face exerciţii fizice pentru a da curs unicei soluţii de evadare, cel Mic caută hrană. Este, cred, cel mai important mesaj pe care l-a dorit transmis Iván Repila prin acest roman alegoric, care prezintă cu fineţe psihologică etapele prin care trec captivii.

După cum a şi mărturisit autorul, un moment de cumpănă, poate cel mai important din carte, e atunci când cel Mic, visător, bântuit deseori de halucinaţii, suferă de afazie. Lumea atât de plină de imaginaţie a celui Mic nu mai poate fi îmbrăcată în cuvinte, iar acestea ies din gura sa incomplete, uneori fără sens, ciuntite, ştirbite, şi chiar lumea distantă nu pare altceva decât o gură plină de carii urât mirositoare, incapabilă să articuleze cuvinte. Mai jos de atât pare că nu poate fi decât moartea.

Este de urmărit aici cine şi cum supravieţuieşte, cât de solidar este cel Mare cu nevoile şi starea celui Mic. Pe lângă acestea, umorul, incredibilul umor de care o astfel de carte nu duce lipsă, un soi de oxigen pentru aerul tare al unei proze pe alocuri insuportabile, sufocante:

„Cred că nimeni nu ne aude ţipetele pentru că ne confundă cu nişte animale. Tu şi cu mine nu ne mai dăm seama, dar de zile întregi vorbim ca nişte porci. Mâine vom ţipa în latină. Ca să ne audă.”

Se simte peste tot fondul liric al lui Iván Repila, scriitor spaniol care a publicat poezie şi care încă mai scrie poezie, chiar dacă nu o mai publică. Lirismul lui e în absurdul situaţiei din prăpastie şi în replicile celor doi copii, în mesajul pe care-l transmite acel pachet al mamei lăsat neatins în ciuda dramatismului situaţiei, în cele două cuvinte de neuitat din mijlocul afaziei celui Mic: „sângemi sângeti”.

Un roman care se citeşte aşa cum te uiţi la un meci al echipei Athletic Bilbao, cu care simpatizează Iván Repila: cu sentimentul incertitudinii finalului, dar şi cu senzaţia unei pasiuni acaparante. Ţii cu băieţii ăia şi când pierd, pentru că sunt unici în felul lor.

Cine şi de ce a furat calul lui Attila? Nu ştiu dacă mai contează. Sunt atâtea întrebări cărora li se răspunde vag în acest roman, încât te vei gândi la el/ele şi peste un an: sunt băieţii împinşi în prăpastie sau cad singuri?; de ce nu mănâncă din pachetul adresat mamei?; scapă?; amândoi sau doar unul?

Iván Repila, Băiatul care a furat calul lui Attila, Editura Univers, 2015 (traducere din spaniolă de Simona Sora)

Sursa foto reprezentativă: www.theguardian.com. Articol publicat în revista Accente, www.revistaaccente.com.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *