Despre lumea în care diavolul stă pitit în salată

Despre lumea în care diavolul stă pitit în salată

O poveste nu atât despre o tânără răpită de forţele Daesh/ISIS, cât despre comunitatea din care ea face parte. Yazidiţii formează un grup religios de origine kurdă, cu tradiţie îndelungată, dar şi cu principii călăuzitoare cel puţin interesante. Mai mereu persecutaţi de-a lungul istoriei, inclusiv pe vremea Imperiului Otoman, când au fost nevoiţi să ia calea exilului şi să formeze comunităţi prin Armenia, Georgia sau Rusia, yazidiţii slujesc o religie ancestrală, cu un calendar vechi de mai bine de 6750 de ani, cu un singur Dumnezeu atotputernic şi cu şapte îngeri, precum şi cu o figură-simbolică centrală: Malek Tawus, Îngerul-Păun, cel mai venerat dintre cei şapte îngeri, despre care se spune că s-ar fi aşezat în locul în care arca lui Noe a lovit muntele, pentru a reconstrui lumea. Yazidiţii cred în Dumnezeu şi se întorc spre soare pentru a se ruga, chiar dacă nu venerează astrul. În acelaşi timp, nu mănâncă salată, fiind de părere – o părere ciudată, căreia încă nu i-am găsit justificare – că în salată şi-ar fi găsit sălaş însuşi Satana, al cărui nume nu-l rostesc. De aici, aş înţelege că le este teamă de Satana, dar nu e chiar aşa, din moment ce, după yazidiţi, diavolul pur şi simplu “nu există”, Dumnezeu fiind singura autoritate, fără vreun rival. De altfel, credinţa yazidiţilor se bazează pe o contradicţie a religiilor monoteiste:

„cum de Dumnezeu, care este infinit de milostiv şi iertător, îl poate retrograda pe veci pe Satan, îngerul său preferat, care o singură dată nu s-a supus?”

Am scris mai mult despre yazidiţi, pentru că din cartea lui Jinan, tânăra răpită de Daesh, se înţelege că ISIS e anti-yazidiţi. ISIS urmăreşte să stârpească această comunitate în primul rând din motive religioase şi etnice, fiind vorba aici şi despre o luptă profundă între şiiţi şi suniţi.

Înainte să intre bine în povestea ei, Jinan vorbeşte despre teama aproape palpabilă resimiţită de comunitatea yazidiţilor:

„În adâncul sufletelor noastre este întipărită de atâta vreme groaza tragediilor. Bunicii mei, bunicii lor şi, înaintea lor, bunicii bunicilor mei au păstrat aceste urme. Ca şi strămoşii mei, am în mine această frică venită din negura veacurilor, frica de genocid.”

Când povesteşte despre sine, Jinan, care avea 18 ani în momentul răpirii şi abia se măritase, insistă pe brutatilatea şi primitivismul celor din Daesh şi pe modul în care aceştia răpesc familii întregi de yazidiţi, le separă şi le torturează în forme inimaginabile. De cele mai multe ori, bărbaţii sunt ucişi, uneori chiar în faţa soţiilor sau copiilor, băieţii sunt duşi în centre de formare pro-ISIS, iar femeile sunt vândute, violate, pe scurt, folosite ca sclave.

Iată mărturia crudă a unei doctoriţe:

„Mi-am pierdut dinţii acum aproape două luni. M-au bătut. M-au trântit la pământ şi m-au lovit cu picioarele în figură, oftează ea, după care continuă. Sunt şiită. Sunt prizonieră ca şi tine. Soţul meu a fost decapitat sub ochii mei. Asasinii din Daesh m-au obligat să asist la torturarea lui. Călăul i-a tăiat cu sabia ambele braţe, unul după altul. Apoi, i-a descheiat gulerul de la cămaşa lui albă şi i-a tăiat capul, care s-a rostogolit în faţa mea.”

Cartea aceasta este ca lumina unui reflector aşezată pe situaţia tristă a yazidiţilor. Pentru că, până la urmă, nu este vorba nici despre Jinan, care-şi povesteşte captivitatea şi, fireşte, evadarea, nici despre copiii răpiţi, ori femeile violate, ori bărbaţii decapitaţi, ci despre o comunitate persecutată.

Impresia mea este că Jinan, ajutată de Thierry Oberlé, reporter pentru Le Figaro din 1997, nu spune chiar tot ce i s-a întâmplat în captivitatea sa de trei luni. Şi procedează astfel pentru că se teme de consecinţe. Femeile yazidiţilor au fost nevoite să suporte mult timp o dublă persecutare. Agresate de Daesh, cele care reuşeau să evadeze erau marginalizate, lucru care, conform acestei cărţi s-ar mai fi schimbat în ultimul timp, deşi cele care nasc copii în urma unor violuri sunt încă îngrijite pe ascuns prin spitale şi ferite de ochii yazidiţilor tradiţionalişti. Jinan sugerează nevoia de schimbare în interiorul comunităţii, ea însăşi lovindu-se de câteva ori de principiile sale învechite şi resimţind profund, pe lângă teama de Daesh, frica de persecuţia yazidiţilor:

„Pentru yazidiţi, ca orice eveniment important din viaţă, căsătoria este o chestiune de familie, dar şi de statut social şi de mândrie. În triburile mari, din care noi nu facem parte, prin căsătorie se consolidează puterea clanului. Oamenii simpli nu au familii importante, însă regulile sunt cam aceleaşi. De pildă, nu avem voie să ne căsătorim în afara comunităţii. Pentru încălcarea acestei interdicţii, Doua, o tânără de şaptesprezece ani, a fost ucisă cu pietre în aprilie 2007 de către rudele sale, printre care şi tatăl ei, care nu fuseseră de acord să se mărite cu un sunnit. A fost ucisă pur şi simplu pentru că se îndrăgostise. Filmat cu un telefon mobil, linşajul a fost difuzat pe internet şi preluat de mai multe canale de televiziune. Yazidiţii ţin la onoarea lor, vă rog să mă credeţi, pentru că ştiu bine lucrul ăsta.”

Astfel de cărţi ar trebui să funcţioneze ca un apel la mecanismele internaţionale de impunere a păcii, în limita în care diverse organizaţii mondiale se pot implica în transformări profunde la nivel de mentalitate. Deocamdată, există tabere de refugiaţi, există ajutoare umanitare ori consiliere psihologică, însă până la o lume mai bună mai e foarte, foarte mult. Cât timp diavolul stă într-o salată, iar unii se roagă în faţa unei carpete agăţată pe un perete, nu-mi pot imagina o schimbare adevărată decât după generaţii întregi.

Jinan (împreună cu Thierry Oberlé), “Am fost sclava Daesh. Povestea unei fete kurde răpite de Statul Islamic”, Editura Polirom, 2016

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *