Iar soarele intra în spuma unei halbe

  •  
  •  
  •  
  •  

Parcă de la „Medgidia” lui Cristian Teodorescu nu am mai plonjat aşa de înfierbântat în răcoarea unui tărâm cvasiimaginar. Dacă acolo oraşul era uşor de localizat în timp şi spaţiu – Medgidia e, totuşi, Medgidia – iar fascinaţia locului era întreţinută de galeria personajelor, aici, Herina aduce mai degrabă a Macondo ori Yoknapatawpha, ţinuturile construite atât de bine de Marquez şi Faulkner, plăsmuite din realitate, însă oarecum îndepărtate de ea, cu ceva realism magic şi cu faptul divers expus ca o măsea stricată pe care pacientul o priveşte uşurat în mâna stomatologului.

Marian Ilea explică Herina ca un tărâm imaginar de vreo 20 de kilometri, pe care mintea sa l-a amplasat în Carpaţii Păduroşi, undeva în Ucraina, o zonă cu care a avut de-a face ani la rând datorită unei colaborări a postului local de televiziune pentru care lucra cu televiziunea ucraineană. Drumuri peste drumuri, în agenda lui Marian Ilea au apărut tot felul de personaje şi poveşti, legende locale şi, mai presus de toate, o atmosferă atât de fermecătoare încât e greu să-i rezişti, să nu vrei să trăieşti în ea. În Herina, foarte importanţi sunt cofetarii, maeştrii cofetari Leopold Biner, Emil Lacsi, Szilard Alfons şi Bercu Bernard, ca drept continuatori ai artei inventate de „cofetăresele ambulante cu preţuri foarte mici”, Donika şi Dimka, care preparaseră şi vânduseră zaharică roşie, albă sau galbenă, după care inventaseră şerbetul şi deschiseseră prima cofetărie din Herina.

E o linişte de weekend în Herina şi totul pare să lâncezească, însă e numai o aparenţă, pe care istoria tumultoasă a locului o dă de gol. Îţi imaginezi cu uşurinţă soarele încălzind Herina şi intrând în spuma unei halbe de la berăria Luther, „singura cu adevărat familială”, o bere „delicioasă şi specială” care se mai cheamă şi Mutter, ca şi cum ar vrea să-ţi drăgălească şi alinte simţul realităţii ca o mamă.

Am stat la o masă, la berăria Luther, aşa cum m-am aşezat cândva, într-o zi însorită, în Sinaia, pe terasa unei cafenele greceşti. Aceeaşi atmosferă, aceeaşi nepăsare, acelaşi confort în faţa nimicului ce va să vie. Linişte de weekend. Doar pisicile au lipsit din cadru, deşi n-ar fi stricat să mi se gudure vreo două pe la picioare. Mi-ar fi amintit de fetişul lui Murakami, însă aici, în Herina, pisicile nu se prea pot adapta din cauza frigului care se prăvăleşte de pe munte. În schimb, încolţesc vrăjitoarele şi poveştile, iubirile şi denunţurile, toate la graniţa realismului magic, pe care o traversează din când în când, la braţul unui diavol. Există, desigur, şi un Caiet, pentru că un astfel de loc avea, fără-ndoială, nevoie de cronici. Există şi o garnizoană. Şi un soi de securişti. Şi o invazie, în trecutul de care Herina încă-şi mai aminteşte… Istoria astfel construită, cu un du-te-vino care amestecă planurile şi personajele, devine un şerbet pe care-l savurezi în linişte, într-o dimineaţă însorită, la o terasă departe de tumultul realităţii.

„Doze homeopatice de fantastic”, scrie pe coperta a IV-a. Într-adevăr. Luaţi „Herina!” Face bine imaginaţiei.

Marian Ilea, Herina, Editura Cartea Românească, 2016

Text publicat în revista Accente, nr. 29.

Citeşte şi:

2 comentarii la „Iar soarele intra în spuma unei halbe”

  1. Minunat titlu! Deci instinctul meu nu m-a tras în piept nici de data aceasta. Am avut dreptate să îndrăgesc această carte de la prima răsfoire și după ce ți-am citit cronica am decis că e musai să o citesc. Nu era în stoc pe elefant, dar a apărut în scurt timp și mai apoi a fost anunțată și zi cu voucher de 50%. M-am căznit să stau trează după miezul nopții, să fiu sigură că mai găsesc un exemplar. Acum urmează să primesc cartea și singurul efort pe care îl mai am de făcut este să rezist fără să încep o altă carte până atunci. 🙂 Abia aștept!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *