Fania Oz-Salzberger: “Războiul este întotdeauna rău!”

Fania Oz-Salzberger: “Războiul este întotdeauna rău!”

Invitată la Salonul Internaţional de Carte Bookfest, fiica scriitorului israelian Amos Oz a acceptat o discuţie inedită despre experienţa sa militară, despre război şi despre cum “fuge” tatăl său de ebook-uri.

Stimată doamnă, ştiu că aţi fost întrebată mereu despre legătura cu tatăl dumneavoastră ori despre cărţi. Aş vrea să avem un dialog inedit, despre armată…

A!… Am acum doi băieţi, gemeni, în stagiu militar în Armata Israeliană. Şi eu am fost în armată, de altfel în acea perioadă mi-am cunoscut soţul. Armata israeliană are un post de radio, o editură şi câteva reviste.

 

Ştiu acest lucru de la câţiva colegi de-ai mei, mai în vârstă, care au văzut resursele media ale armatei israeliene în urmă cu câţiva ani.

A, da? Deci vă este familiar subiectul, aşa cum este şi pentru mine…

 

Apare în CV-ul dumneavoastră public faptul că aţi fost ofiţer în Forţele Armate Israeliene. Îmi puteţi da detalii?

S-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă, deci mi-e teamă că nu vă pot dezvălui cine ştie ce secrete militare.

 

Dar nu mă interesează secretele!

(zâmbeşte) Glumesc! Oricum, orice secret ar fi ajuns la mine atunci, acum sigur nu mai e secret. Am făcut stagiul militar ca majoritatea israelienilor, imediat după absolvirea liceului, când aveam 19-20 de ani, adică pe la începutul anilor ’80. Cum ar veni, acum peste 30 de ani.

 

Eu sunt născut în ’81, deci…

A, păi ’81 e anul când am fost încorporată. (râde)

 

Ce drăguţ!… Şi cum a fost armata pentru dumneavoastră? V-a schimbat cumva?

Ştiţi, societatea israeliană are câteva instituţii unice, iar odată cu armata eu am trecut dintr-o astfel de instituţie în alta. M-am născut şi am crescut într-un kibuţ şi apoi am plecat în armată. În unele feluri, erau nişte asemănări legate de traiul într-un grup ori cum e să nu mai ai părinţii aproape. Şi un alt lucru care cred că este unic la armata israeliană este faptul că bărbaţii şi femeile sunt trataţi cu adevărat pe picior de egalitate. Nu în termeni de timp – bărbaţii au parte de un an în plus; pe de altă parte, pe vremea mea, unele funcţii nu erau eligibile pentru femei, dar astăzi aproape toate funcţiile pot fi încadrate cu personal feminin…

 

Vreţi să spuneţi că pot fi infanteriste şi artileriste?

Da, pot fi în unităţile luptătoare de anumite tipuri. Nu sunt doar pentru munca de birou. Sunt femei-pilot ori femei în marină, aş risca spunând că limita implicării femeilor sunt misiunile care presupun infiltrarea în teritoriul inamic. Desigur, astăzi armata este informatizată. Pe vremea mea, abia se introduceau computerele. De altfel, tehnica de vârf israeliană a început să se dezvolte exact în perioada în care am ajuns eu în armată. Şi cu cât armata a fost mai informatizată, cu atât mai multe lucruri puteau fi asumate de către femei.

 

Nu aţi fost tentată să rămâneţi în armată?

Nu, mi-am dorit să merg la universitate şi să devin istoric, dar pot să vă spun că unele instrumente ori abilităţi pe care le-am avut acolo, adică organizarea cercetării, căutarea surselor, conectarea lor, cred că au venit cu mine din armată.

 

Cât de mult a durat stagiul?

Doi ani, iar apoi, ca rezervist, pentru încă doi-trei ani, când mă întorceam, la ordin, pentru câteva zile sau săptămâni. Oricum, aşa cum se întâmplă şi astăzi în cazul băieţilor mei, soldaţii puteau şi atunci să ajungă des la familii, la cel mult trei-patru săptămâni… Să nu uităm că armata depinde de părinţi. Noi le spălăm hainele şi tot noi le gătim mâncare bună, cu care se întorc la armată, deci într-un anume fel nu cred că armata s-ar descurca fără părinţi şi în special fără mame.

 

Cum este pentru dumneavoastră, ca mamă, să aveţi simultan doi copii în armată?

Nu este deloc uşor. Când eram eu mică, adică prin anii ’60, adulţii spuneau că atunci când o să fiu eu mare n-o să mai fie nevoie de armată şi că o să fie pace. Apoi am avut războiul de Yom Kippur, din 1973, care ne-a cam speriat pe toţi – apropo, tatăl meu a fost rănit în acel război – şi cu toate acestea adulţii spuneau că va fi pace şi că, dacă va mai fi, armata va fi totuşi una mică, profesionistă, şi că vom trăi în pace. Apoi, am plecat eu la armată, după care a venit rândul rudelor mele mai tinere, iar acum copii mei sunt acolo şi am renunţat să mai spunem aşa ceva. Nu le mai spunem celor mici că atunci când vor creşte nu vor mai merge în armată. Dar, ştiţi, armata israeliană are multe specializări care nu au legătură directă cu frontul, cu lupta. De exemplu, fiii mei şi unii prieteni de-ai lor au ales să fie instructori – fiind suficienţi voluntari pentru unităţile luptătoare, li se dă ocazia să-şi aleagă. Şi sunt mai multe modalităţi de a lucra ca instructori cu tinerii, în ceea ce se cheamă educaţie militară, dar de fapt e un fel de educaţie civică – cum să te porţi, cum să argumentezi o idee, fără violenţă, cum să asculţi, cum să gândeşti democratic, cum să priveşti corect drepturile omului, cum să nu fii homofob sau rasist.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră războiul? Este bun la ceva?

Ştiţi, eu sunt istoric şi ştiu că pentru unii filosofi din trecut, războiul era bun la ceva – Hegel spunea că războiul poate limpezi o cale nouă pentru istorie, e ca un incendiu în pădure, după care se naşte o nouă generaţie de copaci – însă eu pot să vă spun, după ce am trecut prin patru sau cinci războaie oficiale şi multe alte conflicte neoficiale, că războiul nu este un lucru bun. Războiul este bun numai împotriva lui Hitler. N-o să fiu niciodată pacifistă vizavi de nazism. Unele războaie sunt războaie corecte, cum cred că au fost unele dintre cele israeliene, nu toate (din ’67 ori ’73), dar chiar şi un război corect nu este unul bun. Războiul este întotdeauna rău!

 

(discuţia devine războinică, aşa că o rup pacifist) Aveţi nişte ochi foarte frumoşi!

Mulţumesc! (este clar plăcut surprinsă)

 

Am aflat că Oz, în limba ebraică, înseamnă putere…

Sau curaj.

 

Ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră? Este un act de curaj? Ori poate o formă de exprimare a libertăţii?

Este un act de curaj doar atunci când scriu un articol ca să obţin un grad universitar superior. (râde) Nu, nu… Scriu în două feluri: ca istoric, articole ori lucrări ştiinţifice, ori ca aici, în această carte (arată Evreii şi cuvintele, Editura Humanitas, 2016), adică neacademic. Dar ce este aici nu este nici ficţiune. Prima carte scrisă aşa a fost Israelis in Berlin (2001), iar pentru ea am intervievat oameni despre motivele pentru care veneau în Berlin. Mi-a cerut ceva curaj, pentru că am fost în diverse locuri întunecate: îmi amintesc că am fost într-un bar obscur de homosexuali, pentru a discuta cu un DJ arabo-israelian homosexual.

 

Ce combinaţie!

Da, a fost uimitor! Un interviu grozav! Da, puteţi să-l numiţi curaj, dar a fost şi extrem de amuzant şi foarte interesant. Apoi, scriind Evreii şi cuvintele, împreună cu tatăl meu, a fost, de asemenea, distractiv. Daţi-mi voie să vă spun un secret. Nu unul militar, ci unul uman. De obicei, romancierii spun că le este teribil de greu să scrie. Că transpiră sânge scriind romane. Însă eu trebuie să recunosc că, pentru mine, să scriu nu este deloc dureros. Poate fi dificil pe alocuri, însă nu dureros. Şi să scriu o carte cu tatăl meu a fost o plăcere de la început la sfârşit. Am stat şi am discutat, am polemizat foarte mult, iar eu am scris totul pe laptop, în timp ce el îmi spunea că urăşte computerele şi internetul, după care am discutat chiar despre aceste lucruri şi ne-am simţit bine în fiecare clipă. Aşa că, pentru mine, scrisul academic este fascinant, iar celelalte cărţi, de eseuri literare, sunt de obicei experienţe profund satisfăcătoare. Totuşi momentul în care scrisul devine pentru mine dureros şi simt că am nevoie de curaj este acela când abordez articole politice. Am publicat şi public foarte mult astfel de articole în Israel ori în reviste din Europa şi America, iar uneori primesc reacţii îngrozitoare de la extremişti, chiar şi ameninţări câteodată, încât am nevoie de curaj, chiar şi în doze mici, de a continua să scriu astfel de articole. Dar o să continuu.

Dar cum vă protejaţi când scrieţi ceva „periculos”, ceva despre care sunteţi sigură că va stârni reacţii?

Ştiţi desigur că tatăl meu s-a aflat în nişte posturi şi mai complicate. A fost ameninţat şi a avut nevoie de protecţia poliţiei… Însă daţi-mi voie să vă spun ceva despre societatea israeliană. A devenit foarte polarizată în ceea ce înseamnă stânga şi dreapta ori între unii evrei şi alţi evrei. Evrei şi arabi, arabi şi arabi. Religioşi şi laici, sionişti şi antisionişti etc. Toţi urlă la alţii lucruri teribile, peste tot: pe reţelele sociale, pe bloguri, în comentariile articolelor. Lucruri teribile! Teribile! Dar vorbim. Nu tragem. Nivelul violenţei civice din Israel este printre cele mai scăzute din lume. În loc să tragem unii în alţii, noi vorbim, şi asta facem şi în Evreii şi cuvintele. Mie îmi place aşa. Suntem în opoziţie, dar folosim cuvintele. Cât timp suntem aşa, nu îmi este frică să-mi exprim opiniile.

 

Înţeleg. Dacă limbajul unei părţi s-ar schimba, cred că v-ar fi frică…

De acord. Dar gândiţi vă rog altfel: cum ar fi ca ţările arabe din Orientul Mijlociu, în loc să tragă, ar fi capabile să discute despre problemele lor? Ar fi o lume mai bună, cu siguranţă.

 

Poate cu ceva mai multe cărţi.

(râde) Da, cu siguranţă. Dar stând jos şi discutând, oare nu am avea parte de un Orient Mijlociu mai bun?

 

Cu siguranţă. Cum vă imaginaţi lumea peste 20-30 de ani? Credeţi în şansa cărţilor de a se impune ca mijloc de schimbare în bine a lumii?

Cred că această cultură textuală va creşte şi am încredere în Asia de Est, că de acolo va creşte o civilizaţie a literelor… Să nu uităm că şi tinerii care-şi trimit mesaje pe telefoanele mobile nu fac altceva decât să folosească un limbaj. Ceva bun va ieşi de aici… Pe de altă parte, nu sunt atât de optimistă în legătură cu violenţa fizică. Este greu de prevăzut ce se va întâmpla cu tensiunile ascendente din lume. Aşadar, nu pot să susţin că vom cuceri lumea cu literele, dar pot spune că literatura va continua, chiar dacă şi armatele vor continua. Şi tot mai multe armate vor avea reviste şi posturi de radio…

 

Credeţi că astăzi lumea este mai violentă faţă de acum două ori trei decenii?

Este important unde priviţi. Acum trei luni am fost în Vietnam şi Cambodgia. Aproape nimeni nu mai aude azi de zonele acestea, dar când ajungi acolo nu ai cum să nu vezi şi să experimentezi consecinţele oribile ale războiului. Aşadar, depinde de locul în care arăţi cu degetul, ca localizare în timp şi spaţiu. Un extraordinar poet evreu, Yehuda Amichai, a scris cam aşa: războiul este permanent treaz, dar se mută dintr-un loc în altul. Este o vorbă valabilă şi astăzi, când conflictele se amplifică.

 

Astăzi suntem mai conştienţi de violenţa din lume pentru că există media.

Automat, însă asta nu înseamnă că nu avem mai multă violenţă. Da, aveţi dreptate, media lucrează ca vântul în pădurea incendiată, ignorând focul. Pe de altă parte, omenirea pare mai sigură dacă are acces la un telefon mobil cu o cameră video. Ştim asta. Deci new media merge la două capete: cred în internet, cred că va face lumea mai bună, dar avem nevoie de timp. Poate că internetul va democratiza lumea, însă nu ne putem baza numai pe asta.

 

Acum, vă invit să ne rupem de actualitate, pentru că sunt foarte curios să aflu cum vă amintiţi părinţii din copilărie şi mai ales cum v-au cultivat plăcerea pentru cărţi.

Cum v-am spus, am crescut într-un kibuţ, într-o casă pentru copii, care avea desigur cărţi. De fapt, era un cult pentru cărţi chiar şi acolo, nu doar în casa părinţilor mei – un micuţ apartament, mai mic decât camera aceasta, în care vorbim acum. Dar era plin de cărţi, până la tavan. Când nici nu ştiam ce sunt cărţile, mă jucam cu ele. Erau jucării pentru mine şi construiam labirinturi din cărţi alături de tatăl meu. E un mod bun de a ajunge să iubeşti cărţile. Ştiţi însă că în kibuţ erau mulţi refugiaţi din Europa, cărora le lipseau cărţile alături de care crescuseră. Aşa că au încercat să ne traducă cele mai bune cărţi pentru copii din Europa, chiar şi pe cele din limba germană. După Holocaust. Spuneau că vor să ne crească în spiritul celei mai bune moşteniri a culturii europene cu care veniseră după ei. A fost cea mai minunată apropiere de o generaţie traumatizată.

 

Aţi avut o copilărie fericită…

Se poate spune, deşi kibuţul este un loc niţel cam straniu. Era aşa. Dar cred că avea un soi de umanitate pozitivă în el. Copiii mei au crescut într-o casă normală, dar deja se gândesc ca după armată să construiască un soi de comună, alături de prietenii lor. Există astfel de comunităţi în Israel, iar dacă acesta este comunism, probabil este cel mai bun comunism pe care l-am văzut vreodată.

 

Cât timp mai au de stat în armată?

Este ceva infinit. Au făcut deja doi ani şi mai au încă doi. Se întâmplă aşa pentru că au ales să fie instructori. Unul are de făcut trei ani şi jumătate, iar celălalt, patru. Nu ştiu cum stă treaba în România…

 

Aici armata nu mai este obligatorie…

Da, ştiu. Vedeţi, noi plătim un preţ uriaş pentru a ne apăra. Dar dacă ţinem cont de istoria evreilor, acesta este un preţ bun.

 

Sar din nou… Cum a fost pentru dumneavoastră să citiţi cărţile tatălui?

Interesant.

 

L-aţi criticat?

Foarte mult!

 

Şi vă asculta?

Desigur. Există o cultură a criticii şi există o critică de familie. Ideea este să ne criticăm unul pe celălalt, cu dragoste, dar permanent.

 

Citesc acum cea mai recentă carte a tatălui dumneavoastă, Iuda. În format electronic.

Oh, minunat!

 

Citiţi ebook?

Da, tot timpul. Să vă spun ceva amuzant legat de tata şi ebook-uri. Mie îmi plac foarte mult, pentru că sunt mereu pe drumuri şi îmi duc biblioteca după mine pe iPad. Când i-am arătat tatălui meu cărţile sale pe iPad, mi-a spus: Ăsta e sfârşitul lumii! E sfârşitul cărţii! Nu-mi place deloc! N-o poţi simţi, mirosi, răsfoi… Şi i-am zis: Bun, dar sigur ai semnat un contract şi pentru drepturile digitale… Iar el: Dar cum poţi să numeşti aşa ceva carte? E nimic! Aşa că i-am spus în felul următor… Uită-te la avantaje. Am un Dostoievski. Un roman excelent din secolul XIX, iar când ajungi la pagina 643, Ivan Petrovici intră în cameră. Toţi se ridică, dar tu, sărman cititor, nu mai ştii cine e Ivan Petrovici. Când ai o carte clasică, e mai greu, că trebuie să tot răsfoieşti, dar pe ebook reader doar apeşi pe search şi afli imediat cine e Ivan Petrovici. Deci e un avantaj să-l citeşti pe Dostoievski pe iPad. Din nefericire, nu l-am convins.

 

Aşadar, nu foloseşte ebook reader-ul…

Nu foloseşte nici internetul. Câteodată, se aşază la computer ca să scrie, dar de cele mai multe ori scrie de mână…

 

Născută în 1960, în kibuţul Hulda, fiica cea mare a lui Amos Oz şi Nily Oz, Fania Oz-Salzberger a studiat istoria şi filosofia la universitatea din Tel Aviv, după termianarea stagiului militar. Publică în prestigioase reviste israeliene şi internaţionale, semnează eseuri pe teme de istoria ideilor şi gândirea politică, iar în 2012 a publicat, alături de tatăl său, Evreii şi cuvintele (ediţia în limba română a apărut în acest an la Editura Humanitas Fiction).

Interviu publicat şi în “Observatorul militar”.

 

Citeşte şi:

3 thoughts on “Fania Oz-Salzberger: “Războiul este întotdeauna rău!””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *