Un imn ca o poveste

  •  
  •  
  •  
  •  

Când italienii îşi cântă imnul, le admir dentiţia perfectă. Camera se duce foarte aproape de bărbiile lor, despre care Cornel Dinu sigur ar vorbi în context antic, iar la un HD le pot număra liniştit şi dinţii, şi firele de păr alb de pe faţă, ori chiar ridurile de bărbaţi hârşiţi în atâtea bătălii pe bani mulţi. Italienii sunt frumoşi, dacă până şi doamnele ştiu când le joacă naţionala. Au ochii aceia azurii şi părul aranjat într-o neglijenţă spectaculară, ca şi cum altcineva „i-ar fi gătit”, iar ei n-ar fi cu nimic vinovaţi de modul în care natura-i aduce în faţa lumii. Sunt plini de certitudini şi suficient de bărbaţi ca să trateze orice dispută ca pe una deja câştigată cât timp ei dau totul. Iar ei sunt mereu pregătiţi să dea totul. Ştiu asta nu de la daci şi romani – să nu-i iau pâinea domnului Dinu – ci de mai recent, din atâtea şi atâtea partide câştigate contra previziunilor, cu jucători prea puţin cunoscuţi, însă disciplinaţi până la rigoarea cazonă şi talentaţi fix cât trebuie ca să dea un gol pe care să-l apere cu dinţii, râul, ramul şi ce mai găsesc pe-acolo.

Italienii sunt nişte germani mai puţin generoşi cu spectacolul fotbalistic – marchează o dată, după care-şi instalează betonierele, spre deosebire de nemţi, care caută golul şi în drum spre autocar. Dar sunt savuroşi în multe detalii adiacente: atenţia mascată vizavi de aspectul lor fizic, arta tragerii de timp când au avantaj de un gol, mimica inconfundabilă a celui care nu înţelege vreo decizie şi-şi flutură palma cu degetele lipite. Şi mai ales imnul. Imnul este o poveste în sine, de la un capăt la altul, din primele momente, primele acorduri fără versuri, când un Chiellini ori un Bonucci îşi îndoaie puţin genunchii ca nişte copii nerăbdători, urcaţi pe scenă. Ei sunt fundaşii „de fier” şi, alături de Barzagli, îmbracă temelia de nepătruns a echipei, însă acum par că aşteaptă să-şi joace rolul în această piesă de dinaintea jocului propriu-zis. Fantezistul Florenzi îşi umezeşte buzele cu limba, De Rossi e încruntat de parc-ar fi stat în trafic bară la bară şi se ţin toţi după umeri ca fraţii despre care încep să cânte, cu Buffon un ton peste ceilalţi, cu Buffon ca o poveste în ramă la istoria celorlalţi.

Cum imnul se apropie de final, cântă tot mai cu patos, ca şi cum ar fi nişte buldogi care nu ajung la fleică. În timp ce rostesc cuvinte precum fraţi, moarte ori glorie, sunt gata să muşte, doar să le dai drumul. Le privesc dinţii fascinat şi parcă văd cum le cresc colţii. Mi-e milă deja de ceilalţi, pe care deocamdată îi apără ceremonialul şi brigada de arbitri. Ştiu că italienii vor lupta, lupta şi câştiga, şi că ei deja s-au deşteptat din somnul cel de moarte-n care-i adânciră barbarii de tirani. Ei au o misiune clară şi nimeni n-are de gând s-o dea cotită. Sunt hotărâţi pentru că ăsta le e destinul. Nu ştiu altfel. Jos pălăria pentru asta!

Text publicat în "Observatorul militar". Sursa foto: captură ProTV

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *