Primul meu bâzâit recunoscător

  •  
  •  
  •  
  •  

Exact genul de moment în care mi-ar fi plăcut să mă transform într-o viespe, după cum scria cândva Antoaneta Ralian. O viespe care să fi înţepat pe cineva pe care-l detesta. În cazul meu, detestatul era un bărbat la vreo 35 de ani, bărbos, care se proptise la nici jumătate de metru de cartea mea. Încercam să citesc în autobuz – ştiu, plictisitor; frate, tu n-ai smartphone, să-l mângâi un picuţ? – şi-n timpul legănatului, domnul cu pricina s-a ivit în dreapta mea, aparent fără nimic remarcabil. Fireşte, ca unul care nu mai poate fi atent la lectură când îi este invadat spaţiul intim, am privit uşor iritat înspre picioarele dumnealui. Ceva pantofi de sport, şosete aidoma, picioare epilate şi nişte tatuaje complicate, apoi un soi de bermude de firmă, se vedea clar că omul dădea banii pe haine, şi un tricou intenţionat spălăcit, cu ceva scris şi cu steagul Americii pe el. N-am reuşit să disting scrisul, pentru că-l priveam dintr-o parte, dar steagul era sigur acolo. Mi-l amintesc cu certitudine, pentru că m-a izbit ce am văzut după, la pasul imediat următor al scanării: o barbă stufoasă, ca de prin Stăpânul inelelor, o barbă neagră, de ascet, cum mă uimeau în copilărie când le vedeam prinse de chipurile umflăţele ale unor preoţi şi eram tentat să-mi strecor mâna prin ele, ca prin vata de zahăr. Numai că acolo, în autobuz, am asociat brusc acest detaliu cu terorismul. Poate din cauza disonanţei ţinută sportivă-barbă. Poate şi pentru că barba aceea şi bermudele nu se potriveau neam cu ochelarii de intelectual şi căştile din urechi. Iar când am văzut căştile, albe, micuţe, am văzut şi firul care cobora dinspre urechi şi se ascundea ca un şarpe leneş sub tricou, trecând peste steagul Americii, şi am mai zărit şi rucsacul din mâna sa dreaptă. Se prea poate ca în acel moment să fi suferit un atac de panică ori ceva de genul ăsta, pentru că fix atunci mi-am amintit vorbele Antoanetei Ralian şi mi-am spus: „ce-ţi veni, dom’le, să te afişezi aşa?”.

Şi mă uitam, pe cât posibil nepanicat, în jurul meu. Nimeni nu părea să observe contrastul, nimeni nu părea să calculeze posibilităţile legate de personajul de lângă mine, când şi-a scos din buzunar telefonul, la care erau conectate căştile, şi în clipa aceea mi-a fugit prin minte scenariul sumbru al unei detonări cu telefonul mobil. Aproape că nu am respirat când l-am văzut că nu a făcut decât să schimbe melodia, după care şi-a introdus la loc mobilul, ascultând în continuare liniştit, poate prea liniştit, poate prea ţeapăn, fixat de bara de lângă mine, ca un manechin montat acolo ca să facă reclamă ţinutei sportive ori bărbii aceleia dezgustătoare. Auzeam picăturile de transpiraţie alunecând pe spatele meu şi speram să supravieţuiesc, să nu fiu subiect de ştire, să nu fiu adunat de pe asfaltul încins, iar în puţinele clipe de luciditate îmi spuneam că n-are cum să se întâmple aşa ceva chiar acolo, chiar cu mine. Mă cam grăbeam, deci nu prea puteam să mă salvez coborând, şi speram, desigur, că el avea să coboare cât mai repede, înainte ca, prin forţa redescoperită a minţii mele, să mă transform într-o viespe. Dar eram capabil să mă transform, pe cuvânt! El, însă, cu barba lui, cu picioarele lui tatuate, cu rucsacul şi căştile lui, cu ochelarii lui de doctor sau de expert în design vestimentar, a coborât după două-trei staţii, nepăsător, aproape robotizat, lăsându-mă sleit în acel autobuz care parcă mergea către nicăieri. M-am trezit tot printr-un şoc, o accelerare bruscă a unei motociclete, chiar lângă geamul de care-mi sprijineam speranţa de viaţă, moment în care cred că am scos primul meu bâzâit recunoscător adresat unui motociclist.

Text publicat în “Observatorul militar”, nr. 26/2016. Sursa foto: pixabay.com/ro

Citeşte şi:

2 comentarii la „Primul meu bâzâit recunoscător”

  1. Amuzantă povestea, dacă n-ar fi de-a dreptul terifiant că am ajuns să ne fie frică să călătorim cu trenul, autobuzul, metroul, avionul. Sunt curios, dacă erai o viespe și-l înțepai pe bărbos, ce s-ar fi întâmplat? Cred că ar ieși o povestire bună de aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *