“Până şi asta o să treacă” de Milena Busquets

Citeam aseară din „Nu cred în sfârşitul lumii”, carte coordonată de Marius Chivu şi apărută la Editura Art, care cuprinde cam tot ce se poate afla despre traducătoarea Antoaneta Ralian, şi mi-am dat seama de o paralelă cu această Milena Busquets, pe care doar în aparenţă poţi să o citeşti doar ca o lectură de vară. Există un text despre fumat în volumul Antoanetei Ralian, care exprimă foarte frumos modul în care pasiunea se infiltrează peste tot:

„Când lucram, bineînţeles, fumam pentru inspiraţie şi forţă, când mă odihneam – nimic mai relaxant decât o ţigară; când eram nervoasă şi supărată – singurul calmant, ţigara; când eram veselă, mă regalam cu o ţigară; succesele profesionale erau celebrate cu o ţigară; eşecurile, atenuate cu o ţigară.”

La Milena Busquets, ţigările sunt înlocuite cu sexul. Iar acesta trebuie să cureţe, să îndepărteze durerea cauzată de moarte. Nu-mi amintesc să mai fi citit vreo carte în care sexul să fie privit drept medicament de la un capăt la altul şi mai ales într-un astfel de context. Aici, Blanca, o femeie trecută de 40 de ani, este deschisă la orice alternativă pentru atenuarea durerii pricinuite de dispariţia mamei ei, persoana la care a ţinut cel mai mult.

„Din câte ştiu, singurul lucru care nu-ţi provoacă mahmureală şi care poate să împrăştie un răstimp moartea – dar şi viaţa – e sexul. Efectul lui exploziv pulverizează totul.”

Doar că există o deşteptare şi după sex, zice Blanca, momentul acela în care te trezeşti şi-ţi dai seama că sexul n-a fost decât un soi de scuturare a globului cu zăpadă. Între timp, fulgii aceia, care pluteau, s-au aşezat cuminţi şi totul a revenit la starea tristă de dinainte. Cumva, fumatul Antoanetei Ralian (până să se lase) ori terapia prin sex a Blancăi sunt doar soluţii temporare. Blanca uită pentru câteva clipe, însă se întoarce mereu la pierderea suferită.

„Uneori am senzaţia că am pierdut totul…”

Este senzaţia proaspăt de dureroasă de după moarte, de după ruperea de un centru care te-a protejat aproape toată viaţa. Interesant e că, pentru a reuşi totuşi să se detaşeze, Blanca merge alături de un grup numeros la casa de vacanţă din Cadaqués, unde mama ei îşi petrecuse ultimii ani. Grupul acesta are picanteriile lui: doi foşti soţi, care încă o iubesc pe Blanca, doi fii, două prietene, alături de prietenii lor, dar şi un amant, toţi sunt acolo, gravitând în jurul durerii Blancăi, încercând să-i atenueze şocul. Pare mai degrabă un soi de vacanţă excentrică, în care nu moart(e)a este lăsată în urmă, ci un job stresant care te îndeamnă să te eliberezi fără să mai ţii cont de convenţii sociale. De fapt, convenţia aici e lipsa oricărei convenţii. Justificarea stă în imensitatea pierderii suferite, pentru că mama, pentru Blanca, fusese chiar originea tuturor iubirilor:

„…iubim aşa cum am fost iubiţi în copilărie, iar iubirile de după nu sunt în general decât o copie a celei dintâi. Aşa că-ţi datorez toate iubirile mele de după tine, inclusiv pe aceea oarbă şi animalică pe care o simt pentru copiii mei”.

Formulat ca o scrisoare din partea Blancăi pentru mama ei, romanul ajunge în profunzimea durerii, însă nu are climax. Se derulează liniar, ca o tânguire condimentată cu escapade amoroase şi amintiri. De luat în sacoşa de plajă pentru că este uşor şi pentru că te poate pune pe gânduri la câte o idee mai strălucită. Faptul că aduce sexul în discuţie poate fi o explicaţie pentru succesul „de casă” (traducerea în 30 de ţări). Asta, şi adierea de feminism, de briză care încearcă să prindă tribulaţiile unei femei la graniţa dintre generaţii.

Editura Polirom; 2015; nr. pagini: 168; traducere: Dorina‑Maria Ivan

Poţi cumpăra cartea de la elefant.ro sau libris.ro.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *