Există o poveste a înfrângerii, aşa cum există una a victoriei.  Una a tristeţii şi alta a bucuriei. Între ele, mii de molii, pe faţa lui Ronaldo, pe lacrimile lui Ronaldo, pe piciorul lui bandajat, ca mii de virgule într-o proză scurtă care-şi caută cheia şi n-o găseşte decât în momentul în care un portughez trage la poartă împotriva închipuirilor şi înscrie.

Există cel care se-ntinde după minge, cu braţul împingând pe cea mai importantă orizontală din viaţa sa, agonizând, încercând să salveze o naţiune, însă realizând că totul se opreşte aici, între palma sa nefericită şi bara aceea nepăsătoare. Răpus, aude aripile moliilor, Pur, Pur, tuuuu, gal, e învinsul din războiul lumilor, Lloris e numele său, Purtugal, blestemul, iar el zace acum întins, cu braţele impotente, privind cerul în timp ce moliile şi genunchiul acela rănit şi cetăţenii aceia în roşu şi verde îi răpesc bucuria.

Există o justiţie cu nărav în fotbal, mai ceva decât cea divină. Pentru că fotbalul nu e doar o chestiune de viaţă şi de moarte, ci e ceva mult mai serios. O spunea domnul Shankly şi o vedem ilustrată fermecător în acest joc al sorţii, care face campioană o echipă cu o singură victorie într-un întreg turneu şi trimite la culcare speranţele unei naţiuni care s-a păzit de terorişti şi a fost împinsă de la spate către cupă, dar a fost nevoită să-şi recunoască înfrângerea.

Cine plânge la urmă plânge mai amar. Aceasta este povestea înfrângerii care vine să suprime probabila aroganţă a celor care ar fi mers pe calea bătătorită a unei victorii planificate. Cine râde la urmă râde mai bine. Aceasta este bucuria victoriei sperate întruna, închipuite în pofida tuturor, victoria celui mic pe arena celui mare, victoria care demonstrează că e bine să crezi şi să lupţi. Da, Purtugal a câştigat un trofeu împotriva cerului albastru, a câştigat cu moliile, cu lacrimile, cu tendoanele întinse, dar a câştigat, iar istoria păstrează în cataloage numai numele învingătorilor.

Povestea înfrângerii se combină cu cea a victoriei, aşa cum şi în lacrimi există speranţa unui zâmbet. Din această înfrângere, Franţa câştigă în modestia unei noi construcţii, iar din victorie, Portugalia poate extrage răsplata unor turnee repetate în care a tot pierdut aproape de vârf. Fiecare naţiune poate înţelege că există un timp al victoriei, aşa cum există un nărav al justiţiei în fotbal. „Le gagnant mérite toujours” spune Deschamps. Amin, ar spune Pepe, dacă nu ar voma pe gazon, imediat după fluierul final.