Sporuri de băiat bun

  •  
  •  
  •  
  •  

Tot ce trebuie să fac este să mă ridic din pat. 10 la sută. Până ajung să mă spăl pe dinţi, mai încasez două sporuri, pentru trecut pragul dormitorului şi pentru deschis uşa toaletei. Fiecare, trei la sută. E bine, pun mâna pe periuţă cu un zâmbet larg, nici nu se poate altfel, din moment ce spălatul pe dinţi îmi asigură un spor de cinci la sută. Am dinţii curaţi, respiraţia proaspătă, oau, îmi vine să deschid fereastra. Nu ziceţi nimănui, o fac din plăcere, dar şi pentru că-mi creşte salariul cu cinci la sută. O fi vreun risc, nu mă întrebaţi, tot ce e posibil. Dar nu cred că la riscul ăsta s-au gândit când au dat sporul pentru deschis fereastra, pentru că există separat şi un spor de risc. Acela o fi generalizat, s-o fi aplicând în orice clipă. În fine, viaţa e frumoasă când îţi începi ziua cu spor!

Către serviciu, iau autobuzul. Spor de gaze de eşapament, spor de înghesuială, spor de miros de transpiraţie, spor de mitocănie, spor de părul lung prins în coadă al doamnei din faţă, alte trei procente ori cinci, fac 15 la sută. Iubesc mersul la serviciu! Aud banii cum zornăie pe card.

Pe aleea spre serviciu, se poate întâmpla orice. Vă vine sau nu să credeţi, dar am specificat în contract chiar şi sporul de alee. Aici intră călcatul pe ceva moale (dacă mă întrebaţi, mai bine îl scoteau, că aşa poate nu-mi fugea norocul de la loto), udarea pantofilor din pricină de zel (paznicii se distrează mereu udând aleea cu furtunul, de parcă ar spera că betonul o să scoată flori) şi disconfortul de a fi nevoit să merg o sută de metri de la staţie până la poartă. Oameni de treabă! Au ţinut cont de toate problemele astea când au prevăzut sporul de alee, cinci la sută.

Sunt numai un zâmbet, pentru că ştiu că dacă zâmbesc mai primesc cinci la sută. Spor de politeţe. Zic sărut-mana şi mi se mai aşază pe umăr un unu la sută. Eu îi zic sporul de băiat bun. E de fapt un bonus, pentru că eu oricum mă port frumos. Cumva, în timp, cu atâtea sporuri, mi-a intrat în reflex. Nici munca propriu-zisă nu-mi mai pare atât de dificilă când sunt asigurat din atâtea părţi de sporuri: spor de condiţii vătămătoare, spor de radiaţii, spor de lucrul cu calculatorul, spor de urcat etajul (multe trepte), spor de salutat şeful cel mare (dacă e ţâfnos?), spor de privit tabloul şefului (aici e cam înghesuială, dar e suficient să-l atingi cu privirea şi ai primit doi la sută), spor de respectat programul (la fix se rupe poarta; nu consumi curentul instituţiei fără rost), spor de capsator (ar intra tot la risc, dar cei mari au închis ochii aici; alte două procente), spor de hârtie (ştiţi ce dureros e să te tai în hârtie?) şi aş mai continua, dar ar trebui să-mi consult agenda, că nu le mai ţin minte. Şi, nu mă spuneţi, dar mi-am pierdut-o şi s-ar putea să nu mai primesc cei cinci la sută, spor de agendă. Sper s-o înlocuiesc până sunt observat fără.

Mă întorc acasă fericit. Sunt chiar într-un soi de extaz şi privesc în jur la concetăţenii mei plini de sporuri. Îi disting uşor printre cei apăsaţi, gârboviţi, pe care aproape că nu-i înţeleg de ce nu-şi schimbă locul de muncă. La noi e super. Dar nu mai ziceţi nimănui, că avem şi spor de confidenţialitate, trei la sută, şi am pus deja deoparte banii ăştia pentru un concediu în Bahamas. Noi să fim sănătoşi, că sporurile vin singure!

Publicat în “Observatorul militar” nr. 27/2016. Sursa foto: pixabay.com.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *