Lecţia Nadiei

Ca unul care nu era nici măcar proiectat în acel moment, am trăit în reluare faptele de legendă cu care Nadia Comăneci a uimit lumea la Montreal. Cu precădere în slow-motion-urile lui Ioan Chirilă, din cartea pe care încă o mai zăresc pe la câte un cetăţean abrutizat de băutură, vândută la preţ de dumping. Şi, sigur, din înregistrările video, tot mai puţine şi tot mai rar difuzate, ca şi cum un zeu rău şi flămând ar căuta să-nghită tot ce e fantastic de frumos în istoria unei generaţii care a crescut cu setea de afirmare a sportivilor săi.

Am trăit în reluare şi pentru că, din fericire, încă nu am cei 40 de ani împliniţi acum de momentul acela ireal în care tabela electronică de afişaj nu a ştiut cum să deseneze perfecţiunea. Poate de aceea mi s-au părut din vremuri foarte îndepărtate paginile lui Ioan Chirilă, pagini despe un orizont ireal, în care un anume Eddie Bilski, 16 ani pe atunci, îi scria Nadiei la Galaţi, în speranţa că-i va afla adresa corectă şi că-şi va putea descrie mai bine admiraţia. „Vreau a încerca a scrie ea acasă” se exprima pe atunci acel tânăr american, a cărui scrisoare avea să fie redirecţionată către Oneşti de poştaşul din Galaţi. Erau vremuri în care celebritatea Nadiei depăşea orice graniţă, cum, de altfel, constat că şi astăzi, oriunde s-ar duce, Nadia stârneşte aceleaşi reacţii de admiraţie, dovadă că geniul, odată irumpt, rămâne în conştiinţa lumii ca un dat, ca un fix indiscutabil.

Pare incredibil că au trecut 40 de ani de la cele 7 note maxime primite de Nadia în Canada, dar asta este viaţa. Probabil că nici ei nu-i vine să creadă şi cine ştie de câte ori nu şi-a visat, de atunci, acele execuţii care au schimbat percepţia lumii asupra gimnasticii? „Nimic încrâncenat, totul zâmbet, graţie şi o hlamidă regală invizibilă” nota acelaşi Ioan Chirilă.

Îl tot amintesc pe maestru pentru că a condensat în câteva cuvinte morala „poveştii Nadia”, cea care ne urmăreşte de patru decenii. Mai ales că însăşi Nadia a spus că se dusese la Montreal fără gândul că avea să scrie istorie. Nici măcar nu ştia că nimeni nu mai primise vreun zece la Olimpiadă. Poate şi de aceea şi-a văzut de evoluţii fără crispare, cu bucuria celei care face lucrurile pe care a fost destinată să le facă.

După mine, aceasta este lecţia Nadiei: să-ţi faci treaba fără încrâncenare, zâmbind şi cu graţie, ca şi cum ai purta, vorba maestrului Chirilă, „o hlamidă regală invizibilă”. Câţi oameni nefericiţi nu întâlnesc zilnic, câţi oameni chinuiţi de impostura propriilor funcţii, câţi gârboviţi sub sarcinile cărora nu le mai fac faţă tocmai pentru că, de fapt, nu sunt pe măsura priceperii lor! Câţi oameni nelalocul lor! Şi, mai ales, câţi dintre cei care vor să schimbe locul pentru a li se potrivi incompetenţei şi lipsei lor de pasiune!

Când iubeşti ce faci, eşti ca Nadia la paralele inegale. Zbori graţios, în admiraţia celorlalţi, fără să te gândeşti la rezultate. Ştii oricum că tot ce faci e bine, pentru că e scris cumva în ordinea naturală a lucrurilor. Când nu eşti unde trebuie, dai zilnic cu fundul de saltea, sub privirile şi râsul celor pe care ţi-ai dori să-i impresionezi. Doar că asta nu este o poveste despre impresii, ci despre a face în viaţă lucrul care-ţi place cel mai mult.

Text publicat în “Observatorul militar” nr. 28/2016. Sursa foto: alfavita.gr.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *