„Ai uitat să râzi” – Bogdan Munteanu

„Ai uitat să râzi” – Bogdan Munteanu

La vreo cinci ani de la precedenta carte, Bogdan Munteanu, cu răbdarea de scriitor împinsă spre limită, a scos un volum calculat de proză scurtă. De ce spun calculat? Pentru că „Ai uitat să râzi” nu e o simplă amestecătură de proze scurte, cele mai bune scrise în ultimii ani de Bogdan, ci lasă impresia că este o selecţie, una care să-i permită scriitorului nişte conexiuni între proze, din moment ce unele personaje reapar, mai mult sau mai puţin întâmplător, în alte texte.

Aşa se întâmplă, de pildă, cu un bătrân care spune poveşti frumoase contra bere şi ţigări în prima proză şi reapare ca un coate-goale care primeşte de pomană într-o proză dinspre jumătatea volumului. La fel, cu o tânără care se desparte de prieten – şi se desparte de el tocmai cu reproşul ăsta, ca a uitat să râdă – dar apare în alt text ca femeia cu care îşi înşală unul soţia plecată în delegaţie.

Limbajul este simplu, marcat de oralitate, iar subiectele sunt din prezentul imediat, din cercul apropiaţilor fiecăruia dintre noi, cu un rol important acordat amintirilor. Cum sugerează şi titlul, deloc de neglijat este zâmbetul. După decantarea povestirilor, aş zice că e vorba despre un zâmbet mai din colţul gurii, unul uşor amar, poate nostalgic, uneori chiar trist, însă mesajul care cred că reiese din prozele lui Bogdan Munteanu este unul pozitiv, de genul „trăieşte cum vrei, asumă-ţi deciziile (dacă ai chef), dar orice s-ar întâmpla, nu uita să mai şi râzi din când în când! Chestiile nasoale oricum se întâmplă, şi dacă râzi, şi dacă nu râzi”.

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la volumul ăsta a fost modul în care Bogdan Munteanu, din care nu mai citisem nimic, s-a priceput să provoace o răsturnare de semnificaţii pe ultimele două-trei rânduri. Am tot citit în ultimii ani proze de tot felul, însă aici mi s-a părut evident calculul scriitorului şi, după două-trei texte, aşteptam finalul ca să văd cum „o întoarce din condei”.

Povestirea curge, când liniară, când cu salturi în timp, însă finalul, de cele mai multe ori, vine să aducă un element în plus, decisiv. Ca exemplu, proza deja amintită, cu adulterul. Tipul care-şi înşală nevasta caută să fie cât mai atent cu toate detaliile, ca să nu se dea de gol după plecarea amantei. Scutură lenjeria de firele de păr, aeriseşte… Iar finalul prozei îl găseşte punându-şi în ordine gândurile: „Se va culca. Se va trezi la opt, îl va durea capul, va lua un nurofen. Va aranja patul şi va mai face o verificare de rutină, pe lumină naturală. Apoi va face un duş. A, şi va duce gunoiul. Şi totul va fi ca-nainte.”

Sigur că doar în aparenţă „totul va fi ca-nainte”. Ca şi-n viaţă, unde totul, dar totul pare doar un joc al aparenţelor. La Bogdan Munteanu, depinde cât de departe de aparenţe te situezi, cât de multe detalii ştii, pentru că râsul, vesel la început, se poate schimba brusc în plâns. Ca bătrânul din proza „Scări”, pe care-l vezi cum se chinuie să coboare din tren şi-ţi cam vine să-l ajuţi, dar când te-apropii, auzi cum scoate „un pârţ furios”, apoi „încă unul, mai molcom”, şi-ţi cam vine să zâmbeşti, dar e clar că omul suferă, mai ales că duce o sacoşă mai grea decât el…

Zâmbeşti, dar nu e zâmbetul tău. Aşa că, uneori, e bine să te abţii, dar nu întotdeauna. Ca să nu uiţi cum se face.

„Ai uitat să râzi” e unul dintre volumele de proză scurtă de păstrat în bibliotecă. Ca tehnică a scriiturii, dar şi ca stare, amărui-dulceagă, pe care ţi-o lasă multe dintre prozele sale.

Bogdan Munteanu, “Ai uitat să râzi”, Editura Nemira, 2016, 144 de pagini

Poţi cumpăra cartea de la elefant.ro, libris.ro sau de pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii