Ce s-a schimbat după Colectiv?

  •  
  •  
  •  
  •  

Această întrebare nu vine de la mine, ci de la una dintre supravieţuitoarele incendiului de la Clubul Colectiv. Ataşată la capătul unui mesaj de numai câteva paragrafe emoţionante, ai zice că nu are cum să te lase indiferent. Doar că realitatea a demonstrat contrariul. Incendiul însuşi, în loc să ne ardă relele şi să ne transforme măcar în oameni mai buni – dacă sistemul atât de blamat se urneşte mai greu – ne-a lăsat perplecşi o perioadă, martori la tragedia altora, după care, ca şi cum am fi visat urât, am luat-o de la capăt, hlizindu-ne şi arătându-ne un pic îngrijorarea ori bruma de emoţie umană la vreun atac terorist îndepărtat ori la moartea prea grăbită a vreunui artist.

Au trecut 9 luni şi, spune supravieţuitoarea, „nu s-a făcut dreptate. Vinovaţii nu au fost pedepsiţi”.

9 luni. Cât o sarcină. Doar că la capătul acestei perioade nu gângureşte nimeni. „Cei dragi care au pierit rămân pierduţi pentru totdeauna… Un singur spital din Bucureşti se ocupă de recuperarea răniţilor. Restul s-au spălat pe mâini şi, în cel mai bun caz, au păstrat un rănit sau doi, ca să nu bată la ochi.” Spitalul menţionat – deloc remarcabil, pentru că vorbim de normalitate, nu de excepţionalitate – este Spitalul Militar.

Ce s-a întâmplat în rest? În timp ce pacienţii zăceau cu larve pe răni, ori în timp ce doctorii se curentau în timpul operaţiei, ori când se administra o altă grupă de sânge decât a pacientei, lumea mergea mai departe. La fel de „marcată” de astfel de evenimente, asistând de la distanţă la lipsa de mobilitate a unui sistem care vorbeşte despre măriri salariale ca şi cum acestea ar face condiţiile din spitale mai suportabile. Ca şi cum ai avea vreo garanţie că ieşi din spital mai sănătos decât te-ai dus dacă salariul personalului medical a crescut cu câteva procente. Ca şi cum infecţiile din spitale dispar dacă portofelul e mai plin.

Totuşi, în cele 9 luni s-a schimbat ceva. Spatele supravieţuitoarei s-a cicatrizat. Rănile ei sunt acum roz şi par nişte tatuaje tridimensionale. Dacă le priveşti de departe, îţi vine să întorci privirea, însă de aproape, efectul nu mai e acelaşi şi începi să vezi diverse motive florale ori nişte aripi crescute din durere. Spatele ei este aproape în întregime acoperit de aceste forme tulburătoare, prin care memoria a lăsat pe piele un manuscris al sacrificiului din neputinţă.

Fără să fi pierdut personal pe cineva drag în incendiul de la Clubul Colectiv, am trăit cu impresia şi cu speranţa că, măcar în interiorul nostru, ceva se va schimba. Că şi ultimul nepăsător dintre nepăsători va arăta un dram de empatie în plus. Că se va râde mai puţin şi se va munci mai mult, că se va ţine cont mai mult de interesul şi binele celorlalţi. Că ne vom respecta mai mult. Însă trăiesc un profund sentiment de deznădejde şi nu neapărat din cauza mesajului acestei supravieţuitoare.

Din când în când, o ambulanţă cu sirena pornită trece-n viteză printre noi şi ne deranjează pokemonul. Bine că nu suntem noi în nevoie, bine că nu am fost noi răniţi, bine că nu pielea noastră este cicatrizată. Ba bine că nu!

Text publicat în nr. 30/2016 al “Observatorului militar”.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *