Anomaliile noastre

  •  
  •  
  •  
  •  

De fiecare dată când sunt călător prin țări străine, mai ales prin cele vestice și dezvoltate, le remarc plusurile. Nu fără invidie și nu fără aviditatea celui care ar vrea să păstreze cât mai mult din minunăţiile pe care le întâlneşte, să le bage cumva în buzunar şi să le ducă acolo de unde vine, de unde se trage.

Nu ţin jurnal. Jurnalul meu este cel al amintirilor mele, unele mai degrabă greu de suportat astăzi, când decalajul în orice îmi stă în gât. Şi n-am pretenţii de scriitor ori de unul ale cărui gânduri să fie luate în seamă şi peste o sută de ani, aşa cum s-a întâmplat cu cele ale lui Iancu Alecsandri, care se minuna demult cum exista în Londra o berărie unde se consumau zilnic zeci de mii de litri de bere. N-am pretenţii, dar mă pot folosi de colţul acesta de pagină ca să mă destăinui, să mă descarc spunând că toate frumuseţile acestea mă fac să sufăr.

Ţine de anomaliile mele, dacă vreţi, şi împrumut formula de la Mircea Cărtărescu. Este ochiul meu vinovat că vede? Că nu poate să nu remarce faptul că, în München, pasajele au inclusiv ieşiri de urgenţă marcate luminos? Am stat de atâtea ori bară la bară în pasajul bucureştean de la Lujerului, dar nu-mi amintesc de aşa ceva. Or fi, dar ochiul meu nu le-a văzut, aşa cum acum le-a remarcat în Germania, unde astfel de lucruri sunt trecute la banalităţi funcţionale. Aşa cum, de altfel, sunt trecute multe dintre cele pe care noi nu le avem, ori dacă le avem, sunt implementate doar pentru câştigul material al unor „deştepţi”.

Totuşi, nimic din ce văd nu doare mai tare decât constatarea că atunci când aud limba română, ea vine, în majoritatea situaţiilor, de la cel care cântă cu acordeonul şi are un pahar de hârtie în faţă, de la cei care stau câte 10-12 sub un copac aproape de Palatul Mirabell din Salzburg şi, dacă nu cerşesc, sunt vulgari prin comportament, de la cea care se întinde pe trotuar, în ţinută distinctă, şi de la mulţi alţii de acelaşi soi, cărora nu le lipseşte acelaşi pahar de hârtie sau de plastic, în care ar trebui să pice eurocenţii.

Trec pe lângă diferenţe şi pe lângă aceşti ambasadori involuntari şi nefericiţi ai limbii române şi mă întreb cum şi de ce am ajuns aici, în starea asta deplorabilă, mă întreb dacă a avut cineva interesul ca noi să fim atât de jos ori dacă nu cumva noi singuri ne-am săpat groapa asta, asemănătoare cu puţul lui Ivan Repila din „Băiatul care a furat calul lui Attila”.

Orice plimbare prin frumuseţile lor, mă face, prin simpatie, să mă gândesc la anomaliile noastre şi, prin constrângere, la ale mele. Iar dacă pe ale mele le mai pot trata, pe ale noastre mi-e teamă că nu le mai poate trata nimeni, pentru că totul a intrat deja în firea lucrurilor şi în mentalitatea colectivă. De aceea, la fiecare ieşire, plonjez în normalitatea lor şi mă gândesc cu oftaturi că va veni şi ziua când mă voi întoarce la a noastră.

Text publicat în “Observatorul militar”, nr. 31/2016.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *